Ce cărți am citit în luna mai
Am reușit în luna mai să citesc tot ce mi-am propus, în ciuda alegerilor mele relativ spontane și ușor impulsive, pe alocuri. După cum se poate vedea, pașii mei de cititoare m-au purtat de pe tărâmuri autohtone (Mă găsești când vrei, de Lavinia Braniște), până în îndepărtata Japonie (Femeia minimarket, de Sayaka Murata & Pastă de fasole dulce, de Durian Sukegawa), ba chiar am trecut hotărâtă pragul unor tărâmuri încărcate de mister (Librăria pierdută, de Evie Woods).
M-am întrebat, lăsându-mă pradă unui gând răzleț, venit parcă de nicăieri, cum aș putea oare rezuma periplul meu literar al lunii mai, care stă tocmai să se-ncheie? (Trimițându-ne, iată, vertiginos către deja jumătatea acestui an!) Întâi de toate, m-am dojenit oarecum pentru curiozitatea mea debordantă față de cărțile noi, intens perindate pe marele internet și care (n.r. curiozitate) îmi hrănește necontenit impulsul de a mă arunca astfel, aproape de bună voie și nesilită de nimeni, asupra unor titluri despre care nu știu mare lucru, care poate nu ar ajunge niciodată la mine altfel și care, de cele mai multe ori, se dovedesc a fi… doar pomul lăudat, din păcate. În altă ordine de idei, m-a surprins imboldul meu de a descoperi și a citi cât mai multă literatură japoneză – având deja bine pusă deoparte o listă cu astfel de volume, pe care, de îndată ce o voi fi parcurs pe-ndelete, o voi detalia desigur și aici. Și last, but not least, am îmbrățișat cu o la fel de mare dedicare ideea de a descoperi și a citi momentan doar una dintre poveștile unei autoare românce contemporane nouă pentru mine, încheind luna cu un volum care, ce-i drept, își așteptase deja de suficient timp rândul în teancul meu de cărți necitite. Într-unul dintre ele.
Prin urmare, în luna mai a anului 2024, am citit următoarele cărți:
- Librăria pierdută, de Evie Woods – Storia Books (2024), în traducerea Irinei Stoica, 400 pagini
- Femeia minimarket, Sayaka Murata – editura Polirom (ediția 2023), în traducerea Iolandei Prodan, 168 pagini
- Pastă de fasole dulce, de Durian Sukegawa – Alice Books (2024), în traducerea Iolandei Prodan, 240 pagini
- Mă găsești când vrei, de Lavinia Braniște – editura Polirom (2021), în colecția Ego. Proză, coordonată de Lucian D. Teodorovici, 200 pagini
Librăria pierdută, de Evie Woods ⭐⭐
Librăria pierdută, de Evie Woods împletește poveștile a trei personaje principale – Opaline, Martha și Henry, al căror destin pare să aibă în comun o librărie magică, care apare și dispare în moduri nebănuite. Iar dacă atunci când vorbim despre Martha și Henry, vorbim de fapt despre doi protagoniști cum nu se poate mai ancorați în prezent, Opaline stă mărturie unor vremuri de mult apuse, căci povestea sa începe tocmai în anul 1921, atunci când fuge din Anglia pentru a-și lua de pe umeri povara unei căsătorii aranjate. Cu o narațiune ce te poartă constant între atunci și acum, presărată din plin cu referințe la opere literare faimoase, elemente romance și un dram de realism magic, Librăria pierdută are capacitatea de a trece cu ușurință drept povestea perfectă pentru orice iubitor de carte. Și cum în ultima vreme volumul a și fost extrem de prezent pe bookstagramul românesc, are și toate șansele să ajungă la oricare ar fi acesta sau aceasta. Cum s-a întâmplat și în cazul meu, dealtfel.
Însă, în ceea ce mă privește, s-ar părea că nu am fost tocmai cititoarea potrivită poveștii imaginate de autoare. A fost cât pe-aci să renunț cu totul la lectura cărții, însă am reușit, până la urmă, să nutresc un dram de curiozitate pentru modul în care vor fi evoluat lucrurile între protagoniști și pentru misterul care se țesea tot mai des în jurul unor manuscrise vechi ce nu văzuseră niciodată lumina zilei. Personajele însă mi s-au părut destul de puțin convingătoare, în ciuda dificultăților existențiale cu care femeile din acest roman se confruntă, unele evenimente din carte m-au șocat de-a dreptul, asta pe lângă faptul că a rămas loc de mult mai mult realism magic. Așadar, overall, lectura cărții lui Evie Woods nu a fost nici pe departe suficient de rewarding pentru mine.
Shakespeare and Company era un loc fascinant. Librăria avea aerul cald și liniștit pe care-l găsești în toate librăriile, cu rafturi de lemn negru, decolorat de trecerea timpului, și mirosul inconfundabil de hârtie și piele. Dar Sylvia, care era doar cu câțiva ani mai în vârstă decât mine, era ca o cloșcă pentru o familie boemă de artiști și scriitori, oferindu-le refugiu, un loc de unde puteau împrumuta cărți, un club literar, o poștă și (spera ea) o editură. Se împrietenise cu un autor irlandez pe nume Joyce și era atât de pasionată de scriitura lui, încât voia să-i publice romanul de debut, Ulise.
Femeia minimarket, de Sayaka Murata ⭐⭐⭐⭐
Mi-a plăcut la Femeia minimarket (Convenience Store Woman), aparținând scriitoarei japoneze Sayaka Murata, întocmai personajul principal, protagonista Keiko Furukura, prin intermediul căreia lumea se vede și se simte atât de diferit… La cei 36 de ani ai săi, Keiko lucrează deja de mai mult de 18, cu jumătate de normă, într-un minimarket – aspect pentru care se regăsește adesea aspru judecată atât de familie, cât și de cunoscuți și de societate, în general. Cu toate acestea, adânc înrădăcinată într-o realitate proprie și surprinzător de simbiotic împletită cu rutina din interiorul magazinului, femeia pare să se străduiască să-nțeleagă și să se adapteze unor cerințe și obiceiuri al căror sens nu reușește să-l deprindă.
O lectură contemporană foarte lejeră ca număr de pagini, însă care te face să reconsideri ideea de normalitate, oferindu-ți o scurtă, dar importantă privire în universul celor cărora tot ceea ce ne înconjoară le vorbește într-o manieră aparte. Sunt nerăbdătoare acum să citesc și Pământeni, de aceeași autoare.
Din acea zi, Smile Mart-ul din fața stației de metrou Hiiromachi a rămas deschis non-stop, luminile lui nu s-au stins niciodată. Câteodată iau un calculator și fac inventarul orelor care au trecut de la acea zi de 1 mai 1998. Cu o zi în urmă minimarketul intrase în cel de-al nouăsorezecelea an de activitate. Prin urmare, asta înseamnă că au trecut o sută cincizeci și șapte de mii opt sute de ore de când Smile Mart s-a deschis!
Pastă de fasole dulce, de Durian Sukegawa ⭐⭐⭐⭐
Despre Pastă de fasole dulce, de Durian Sukegawa chiar am scris un articol dedicat și mă bucur tare mult că volumul s-a tradus și la noi. După cum spuneam și undeva mai pe la început, m-am dedicat recent unei extrem de captivante explorări a vastului tărâm al literaturii japoneze, îndemnată fiind să fac primii pași în acest sens întocmai din dorința de a descoperi și de a mă bucura de o literatură cât mai vastă și mai neîngrădită de prejudecăți. Așa că după cartea Sayakăi Murata, am trecut direct la această emoționantă și tulburătoare poveste, care tăinuiește cu măiestrie, în adâncurile ei, chiar și unele lucruri mai puțin cunoscute din istoria Japoniei. Cartea a reușit, fără doar și poate să mă atingă și să mă pună pe gânduri cu privire la modul în care ne raportăm la rutina noastră zilnică și nu numai, ci și la experiențele celor din jurul nostru, care adesea ne pot servi drept ferestre către noi și promițătoare începuturi.
Cartea spune povestea lui Sentaro, un fost deținut, cu vise mărețe, însă marcat de o la fel de apăsătoare deziluzie ce planează necontenit asupra propriei vieți. Sentaro lucrează acum, mai mult de nevoie, într-o micuță prăvălie artizanală care vinde dorayaki – un desert tradițional japonez, asemănător unor clătite umplute. O întâlnește astfel pe bătrâna Tokue, o ființă extrem de înzestrată, care se dovedește mai mult decât pricepută în prepararea pastei de fasole dulce, întocmai cea cu care se umplu clătitele mai sus amintite.
Când schimbi boabele, se complică și procesul de fierbere. Sentaro știe deja că asta presupune și mai multă muncă, însă nu mai poate da înapoi, căci deja e fascinat de magia lui Tokue. Îl tentează ideea să vândă clătite mizând pe faptul că gustul pastei diferă în funcție de originiea boabelor de fasole sau să comercializeze și alte dulciuri tradiționale japoneze din care nu lipsește pasta de fasole dulce, cum ar fi jeleul yokan sau prăjitura kintsuba.
Mă găsești când vrei, de Lavinia Braniște ⭐⭐⭐
Primul volum al Laviniei Braniște pe care l-am citit, Mă găsești când vrei, stă fără îndoială mărturie puterii vindecătoare a unei importante părți din literatura română contemporană, ce preia glasul unor voci feminine curajoase și puternice. Mă găsești când vrei reprezintă literalmente ceea ce rămâne în urma unei relații rămase fără suficient combustibil pentru a-i ține aprinsă atât flacăra pasiunii, cât și pe cea a toxicității. Maria și Victor se întâlnesc pentru prima dată pe teritoriu neutru, pe aeroportul Otopeni și continuă să țină legătura, permițând sau mai bine zis – neputând să se opună legăturii înflăcărate ce-i atrăgea tot mai mult unul spre celălalt. Pe parcursul romanului însă, disproporționalitatea implicării sănătoase în această relație devine tot mai evidentă, zvârlind-o pe protagonista-naratoare într-un al doilea soi de prizonierat sentimental, pe lângă cel generat de conviețuirea la rându-i extrem de defectuasă a propriilor ei părinți.
Mă găsești când vrei aduce în prim plan o scriitură fățișă și care nu se dă în lături de la a te răscoli pe dinăuntru. Cartea m-a trecut prin tot felul de stări, odată cu bogăția pasajelor sale introspective, însă în raport cu personajele sale am rămas într-o postură de reală intransigență și o la fel de profundă impasibilitate. Mă întreb acum dacă aș fi putut să empatizez mai mult cu Maria (ale cărei decizii m-au surprins, pe alocuri), însă simt – în același timp, că neutralitatea de la adăpostul căreia am fost martoră întâmplărilor din volum a contribuit cu atât mai mult la a scoate în evidență contrastul dintre faptele, umilințele și gândurile cele mai apăsătoare și limpezimea unei inimi care se ascultă, în sfârșit, cu adevărat.
O hotărâre pe care n-am mai văzut-o la nimeni, niciun bărbat nu s-a mai decis niciodată atât de repede că vrea să-și sprijine cotul pe mânerul dintre scaunele noastre, să-mi simtă căldura brațului, iar eu pentru prima dată n-am tras cotul ca arsă când ne-am atins.
Evident că amintirile pot fi recuperate din mormanele de moloz ale memoriei, recondiționate, cosmetizate, e dreptul tău să ți le recompui și să așterni în urma ta cărări luminoase, e dreptul tău să-ți inventezi unele noi, să te gândești la lucruri în așa fel încât să le faci să se fi întâmplat în trecutul tău, dar eu nu aveam disponibilitate pentru așa ceva.
“A book read by a thousand different people is a thousand different books.”
― Andrei Tarkovsky