Recenzie “Judecătorul artificial”, de Geo Moisi

AI, IA sau inteligența artificială este astăzi omniprezentă în viețile noastre de zi cu zi – fie că vorbim despre filmulețe amuzante (cu pisici încărcate de plase de cumpărături), despre eternele conversații pseudo-medicale cu Chat GPT-ul (pe care nu intenționez nici să le validez, nici să le recomand peste măsură), ori despre feluritele facilități atribuite aparatelor din jurul nostru. În mod evident, mergând chiar și mai departe de atât, elaborarea unor modele climatice complexe, spre exemplu, tot cu ajutorul modern al artificial intelligence-ului se poate astăzi realiza. Ca o mică paranteză, dacă vă trezește real interesul acest subiect, vă recomand și cartea How AI thinks, de Nigel Toon, un volum de non-ficțiune conceput să aducă puțin mai multă înțelegere asupra fenomenului. Pe parte de ficțiune, însă, doar în ultima jumătate de an am citit două cărți ce au AI-ul drept personaj principal – ca să zic așa. Una dintre ele este Ultra Marin, de Dragoș C. Costache, despre care am scris aici, iar cealaltă, volumul în discuție, mai exact, Judecătorul artificial, de Geo Moisi.

Judecătorul artificial, de Geo Moisi, este un roman polițist de 336 pagini ce o are ca protagonistă pe tânăra Ana, proaspăt angajată la Serviciul de Investigații și Anchete Polițienești, sub tutela mult mai experimentatului Mihnea, într-un duo caracteristic genre-ului. Primul caz, venit de sus și atribuit Anei se va dovedi a avea strânsă legătură cu întocmai fiul lui Mihnea și o surprinde prin incompatibilitatea profesională în care ajunge să o situeze. Ulterior, însăși sora Anei va fi nevoită să răspundă în fața legii, fapt care amenință să-i pericriteze întreg parcursul profesional al acesteia din urmă. În acest context deja suficient de tensionat, să nu uităm totuși să adresăm și elefantul din încăpere: universul distopic al romanului, dominat de prezența Judecătorului artificial, care pare să fi pus stăpânire pe întreg sistemul de justiție și care va ajunge să-și dezvolte, în mod inevitabil, un cognitiv controversat și mult prea la limita moralității, ca să nu divulg prea mult. Cu toate cărțile astfel pe față și până la anihilarea (completă sau nu / definitivă sau nu) a noului făcător de dreptate, suspanul nu părăsește paginile, acțiunea domină fățiș intrinsecul personajelor, iar finalul își face propria lui dreptate, atât adâncind problematica AI-ului, cât și propunând un deznodământ pretabil conversațiilor profunde, pe subiect.

Puteai să vorbești cu programul exact cum ai vorbi cu o persoana, numai ca știa incomparabil mai multe decât știa orice om. În plus, răspundea întrebărilor și învăța mult mai repede. În 2025, erau atât de puțini polițiști, procurori si judecători, dar atât de multe erori judiciare și cauze nesoluționate, încât Guvernul era pe punctul de a fi răsturnat de proteste la fiecare șaizeci de zile. Acum, oamenii sunt obligați să răspundă, in timp ce camerele video, microfoanele si senzorii din camerele de ancheta înregistrează toate reacțiile lor. (pag. 33)

Pe de altă parte, o nemulțumea că una dintre soluțiile la care Mihnea Pavelescu fusese în stare să se gândească era aceea că femeile ar trebui să nu fie mai bune, în mod constant, decât bărbații și, oricum, nu mai bune decât toți bărbații. (pag. 19)

În sferă personală, m-am bucurat să descopăr, în Judecătorul artificial, o atitudine pe care eu o consider una sănătoasă – a autorului față de personajul său feminin creat. Ba mai mult, am citit printre rânduri, cu la fel de multa satisfacție și critica adresată misoginiei din sistem. Motivația autorului cu privire la alegerea unui personaj feminin la cârma romanului, dupā cum reiese dintr-un interviu cu Geo Moisi, pe care îl voi parafraza, a ținut mai mult de teama că un protagonist l-ar fi putut mâna mai lesne către ceea ce s-ar fi discernut drept un prea pregnant complex al eroului. În opinia mea și strict în cazul de față, un astfel de detaliu nu cântărește atât de mult, întrucât problematica din spatele romanului de față, este cea căreia ar trebui să-i fie acordată importanța cuvenită. Aș mai adăuga aici și faptul că, la credibilitatea romanului contribuie semnificativ și background-ul profesional al autorului, lectura transformându-se astfel într-o sursă interesantă de informații din realitatea polițienească. Iar dacă romanele polițiste, thirillerele și poveștile împletite cu mister se regăsesc a fi cum nu se poate mai pe placul vostru și mai ales daca sunteți din / prin Timișoara sau împrejurimi, păstrați în vedere faptul că, în perioada 6 – 7 februarie 2026, va avea loc aici festivalul de literatură polițistă românească, Bega Noir, despre care vă invit să citiți mai multe detalii aici. Mi se pare un demers inedit, interesant, cu mult potențial și necesar, în peisajul cultural al orașului meu și nu numai.

Pentru mine, în decizia de a mă apuca de acest volum a primat interesul pentru scriitorii români contemporani, dar și curiozitatea asupra celor ce scriu de la umbra aceluiași peisaj urban, asemeni mie. Cu toate acestea, scriitura dinamică a reușit să mă facă să mă bucur de experiența lecturii, în sine, deși nu sunt deloc o mare amatoare a genului polițist. Prin urmare, m-am gândit să vă recomand și vouă Judecătorul artificial, de Geo Moisi, la nivel ideologic, cel puțin, dacă nici voi nu va delectați prea des cu misterele unor astfel de povești, considerați-o drept o lectură cu valențe profetice și reflectați nițel la cum ar putea arăta viitorul nostru inteligent. Judecătorul artificial a apărut la editura Lebăda Neagră, în anul 2025, iar printre celelalte titluri ale autorului se numără și Registrul domnului Carvet, Sub acoperire. În numele dreptății și, nu în ultimul rând, Nicio minune de Crăciun (la care mi-ar plăcea, de asemenea, să ajung).

În încheiere, vă doresc ca poveștile potrivite vouă să vă prindă mereu din urmă. Și, la fel de important, nu uitați niciodată că:

A book read by a thousand different people is a thousand different books.
― Andrei Tarkovsky

📚