Ce am citit recent: Sălbaticul, Nicio minune de Crăciun, Brightly Shining – trei volume contemporane, între… da, nu și poate

Sălbaticul, de Guillermo Arriaga, Nicio minune de Crăciun, de Geo Moisi și Brightly Shining, de Ingvild Rishøi sunt trei dintre volumele pe care le-am citit recent și care materializează acum ediția de decembrie (articolul din luna noiembrie îl puteți parcurge aici) a lecturilor mele etichetate cu da, nu și poate – trecând astfel de la recomandarea-mi fără echivoc, la o oarecare disonanță cât se poate de personală și încheind cu ceva potrivit unei stări și / sau atmosfere extrem de specifice, dacă vreți. Nu întâmplător, două dintre cărțile alese se și încadrează tematic, aparent – cel puțin, în peisajul festiv al sezonului.

Da – Sălbaticul, de Guillermo Arriaga

Am citit Sălbaticul, de Guillermo Arriaga la recomandarea Ramonei Boldizsar, care a propus această carte ca lectură în tandem, în luna noiembrie și pot spune acum că mă bucur atât de mult că am dat atunci ascultare instinctului meu literar, descoperind astfel, cu ajutorul ei, unul dintre volumele mele preferate, din anul 2025. Odată cu Sălbaticul, Arriaga a dat literalmente naștere unei opere sălbatice, aparent interminabile (peste 700 de pagini) și cum nu se poate mai la obiect, dacă vă vine a crede, ținând seama de amploarea sa. Moartea este elementul care planează încă din vremuri intrauterine asupra protagonistului Juan Guillermo, geamănul supraviețuitor a cărui naștere reușită nu are cum fi suficientă pentru a acapara deznădăjduirea ce pune stăpânire pe părinții săi, cu precădere pe mama sa, care refuză inițial să se implice în orice are legătură cu creșterea și îngrijirea lui, copilul ajungând astfel pe mâinile bunicii, de care se va atașa și pe care o va pierde, alături de cei care i-au dat viață și de fratele său mai mare, pe numele său Carlos. Cum au însă să se succeadă toate aceste pierderi, precum și paradoxalele raze de speranță ce încă au puterea să se discearnă din orizontul nedemnei existențe a personajului veți afla doar dând o șansă acestei formidabile povești, pe care Guillermo Arriaga o orânduiește cu meticulozitate, împletind două planuri majore, presărate cu legende inuite și, de asemenea, dominate de prezența unui lup cu un nume cam greu de pronunțat – Nujuaqtutuq.

Sălbaticul, de Guillermo Arriaga se regăsește, începând cu anul 2018, la editura Art, în colecția musai, purtând semnătura traducerii lui Marin Mălaicu-Hondrari. Iar dacă v-ați propus să descoperiți #lumeaprincărți, puteți adăuga acest volum în chenarul aferent Mexicului, pășind astfel pe însuflețitul tărâm livresc al Americii de Sud.

Nu – Nicio minune de Crăciun, de Geo Moisi

Primul volum scris de Geo Moisi și citit integral de către mine a fost Judecătorul artificial (ed. Lebăda Neagră, 2025), pe care l-am apreciat la nivel ideologic și conceptual și căruia i-am dedicat un articol separat, pe care, dacă vă interesează, vă invit să-l descoperiți aici. Prin urmare, m-am bucurat atunci când mi s-a oferit ocazia de a face cunoștință și cu una dintre scrierile sale anterioare, intitulată Nicio minune de Crăciun, apărută acum un an, în 2024, la editura Bookworm Publishing. De această dată însă, am simțit că nu pot valorifica, cel puțin la fel de mult, experiența mea literară cu această carte. În ciuda faptului că am întrevăzut în descrierea acesteia un potențial palpabil, entuziasmului meu i s-a interpus reducerea repetată la corporalitate nejustificată de context a tuturor personajelor feminine prezentate – trase aer în piept, umflându-și puloverul strâmt și mai tare decât îl umflau deja sânii încorsetați într-un sutien incomod cu push-up (p. 25), frizură care-i evidenția ochii pătrunzători și buzele cărnoase (p. 31), Știu că trebuie să fi fost destul de grafic când Dorina s-a apucat de Mircea pe canapeaua verde din catifea… (p. 37) etc.. Din acest punct de vedere și nu numai, am considerat că omnisciența naratorului nu a fost gândită să lucreze în favoarea scrierii și a genre-ului în care s-a dorit a fi încadrată aceasta. Mai mult decât atât, nu am regăsit suficientă fluiditate în lectură și am remarcat, de asemenea, tendința de omisiune cu sau fără voie a principiului Show, don`t tell, pe care eu una îl tratez cu o importanță primordială în rândul lecturilor cărora le atribui un loc printre favorite.

Poate – Brightly Shining, de Ingvild Rishøi

Și nu în ultimul rând, am decis să încadrez aici Brightly Shining (2021), mai exact volumul de debut al scriitoarei norvegiene Ingvild Rishøi, întrucât acesta poate trece cu ușurință drept lectura perfectă de Crăciun, atât datorită titlului său sugestiv, cât și a aspectului celebrativ al coperții sale. Cu toate acestea, Rishøi nu-și propune să-și scalde cititorii în spirit îmbătător de sărbătoare, ci mai degrabă le oferă acestora o incursiune dură în realitatea unui eveniment anual ce și-a pierdut oricum semnificația în detrimentul haosului consumerist și al bunăstării forțate și artificiale. Intitulat inițial Stargate și focusându-se pe povestea surorilor Ronja și Melissa, ambele aflate încă în grija tatălui captiv al dependenței de alcool și pe deasupra fără un loc de muncă stabil, Brighly Shining este un elogiu adus Fetiței cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen, cu un final a cărui explicație veți fi nevoiți să o căutați înăuntrul vostru și să o treceți prin filtrul propriei speranței de care fiecare dintre voi mai sunteți astăzi capabili.

Brightly Shining, de Ingvild Rishøi nu a fost tradusă în limba română până la momentul redactării acestui articol, prin urmare eu am citit-o în format ebook, în limba engleză, în traducerea Carolinei Waight. Este o carte scurtă, ce poate fi parcursă cu ușurință, zic eu, într-o singură sesiune de lectură, la cele doar aproximativ 120 de pagini ale sale.

În încheiere, vă doresc ca poveștile potrivite vouă să vă prindă mereu din urmă. Și, la fel de important, nu uitați niciodată că:

A book read by a thousand different people is a thousand different books.
― Andrei Tarkovsky

📚