Recenzie “Ce văd păsările”, de Iulia Gherasim

Îmi place mult să descopăr și să citesc literatura noastră română contemporană cea de toate zilele și îmi plac, deopotrivă, la fel de mult romanele de debut – cum este și cazul celui de față. Și asta pentru că, acestea din urmă îmi lasă impresia unui vădit privilegiu și anume acela de a lua contact pentru prima dată cu o parte din sufletul celui sau celei ce se-ascunde în spatele scrierii. Știu că în ceea ce o privește pe Iulia Gherasim, aceasta nu este prima dată când iși publică povestirile, însă Ce văd păsările reprezintă, fără doar și poate, primul său volum, cartea sa de debut – forma în care autoarea a ales să facă oficial cunoștință cu noi, cu cititorii. Și nu am să neg că mi-a atras din primul moment atenția și ilustrația de pe copertă, realizată de Mihai Theodor Sava, ilustrația care prin asocierile ei aparent paradoxale și neașteptate, m-a purtant instant de la uimire și veselie, la a simți ceva total nelalocul lui, greu, apăsător, recurent, pesimist și optimist totdată – închizând astfel cercul început adineaori. Iar de același tratament, ca să spun așa, am avut parte și în ceea ce privește scrierea (pe care mi-a fost tot mai greu să o las din mână). Avem de a face așadar, cu un roman de debut solid, matur și stabil emoțional, pe care ți-l recomand pentru un intens moment de self-awareness atât individual, cât și generațional. Volumul Ce văd păsările a apărut acum, în 2024, la editura Polirom, în colecția Ego. Proză.

Cei mai mulți am avut o copilărie obișnuită, cu cel puțin un părinte sever, de obicei inginer. Am fost echipați pentru viață cu expresii notate în vocabularul de cuvinte și expresii frumoase. Mai târziu, ne-au pus în brațe o sacoșă de rafie plină cu caserole și ne-au dat drumul în lume. Nostalgia mâncărurilor savuroase din familie revine mereu în centrul conversațiilor noastre din pauza de prânz, strecurându-se discret printre cutiile de pizza și pungile de KFC. (“Recidiviști”, pag. 13)

Ce văd păsările, de Iulia Gherasim aduce laolaltă o serie de 14 scurte povestiri, ce-și întind fiecare mrejele temporale din contemporan și până dincolo de nostalgica graniță a anilor `90. Vorbim despre niște repere temporale bine ancorate în narațiunea care cedează cu ușurință prim planul unor personaje feminine aparent banale și despre care ajungem să știm, tot mereu, prea puțin lucruri – însă prin ochii cărora căpătăm acces la o serie de scene de familie presărate cu detalii și stereotipii poate prea bine cunoscute de mulți dintre colegii de generație ai autoarei, ca să spun așa. Savoarea acestor povești vine, cred eu, pe alocuri, din realismul lor, din spiritul critic și atenția la detalii de care dă dovadă Iulia Gherasim în surprinderea unor dinamici aproape cu valență de leitmotif autohton – la care se adaugă, desigur, o doză numai bună de ironie corporatistă (vezi prima povestire, spre exemplu).

E miercuri și niciunul dintre noi nu își dorește cu adevărat să fie aici. Ecranele noastre clipesc leneș la unison. Am fost invitați într-o ședință fulger online, cu subiectul <A word from your CEO>. Câteva chipuri se ivesc în pătrate roșu și albastru, culorile corporate. Alții, mai ghiduși, și-au pus fundal cu plajă exotică sau astronauți în spațiu. Cei mai mulți stau cu camerele închise. Toată lumea, fără excepție, dă bună ziua. (…) <My CEO> apare pe ecran și spune <Good morning everyone>. Cele câteva fețe aflate la vedere se crispează într-un zâmbet de pionier, umerii se îndreaptă, bărbiile se înalță, privirile alunecă pe furiș spre colțul din dreapta-jos, unde fiecare se poate vedea în oglindă. (“Recidiviști”, pag. 12)

Pentru mine cartea a debutat destul de light, atrăgându-mă încă de la început prin faptul că alesese să-mi vorbească cum nu se poate mai pe-nțeles, păstrând în tot acest timp, aproape, franchețea scrierii și făcând apel la titlurile bine alese, pentru fiecare povestire în parte – Recidiviști fiind prima dintre ele. Când am ajuns la Nimic despre Patricia am resimțit primul așa-numit șoc și am realizat cât de serioase sunt lucrurile, astfel încât, până la final, am stat mai mereu ca pe ace, neștiind ce corzi urmează a-mi fi atinse, din nou și din nou. Și după cum bine anticipasem, nu au avut milă de mine nici Cea mai norocoasă fată din lume (o poveste extrem de înduioșătoare despre gelozia resimțită față de o soră vitregă) și nici Cel mai sus, pe care o consider, de departe, cea mai dură dintre povestiri și la care țin să menționez dealtfel și TW-urile de rigoare, ce țin – în acest caz, de o serie de descrieri extrem de grafice ale procedurilor dintr-un abator. Asta pe lângă abandonul și deziluzia care marchează tranșant și ceea ce mai rămâne neatins din respectiva povestire. În egală măsură, o mică observație preventivă am de făcut și în ceea ce privește ultima dintre povestirile ce alcătuiesc romanul Ce văd păsările, intitulată Minciuni mici, unde nu doar se vorbește despre cutremure. Și ca să nu omit un aspect destul de important zic eu, există și acea povestire care dă numele romanului, care nu se situează nici pe prima, dar nici pe ultima poziție în cadrul cuprinsului, ci exact acolo unde s-ar simți cel mai probabil lipsa ei, la o distanță suficient de considerabilă față de-nceput, astfel încât, ca cititor, să știi deja cum stau lucrurile și tot de ce mai ai nevoie să fie nimic altceva decât cireașa de pe tort, sub forma unui străveziu dram explicativ, presărat cu valențe abstracte și suficiente aluzii înaripate.

Sunt și un angajat apreciat, aplic parafa cu o viteză uluitoare, fără să depășesc chenarul. Mi-au dat și un birou, cu un geam care nu se deschide. Pe geam e imprimată silueta unei păsări, cel mai probabil din familia <Columbidae>. În oraș sunt tot mai multe clădiri de sticlă și tot mai multe păsări se izbesc de ele, căci păsările văd doar ceea ce fațadele reflectă, un culoar de trecere, un arbore, un stol, se avântă spre ele într-un ultim elan și cad fulgerate la picioarele noastre, ale utilizatorilor de Insta. (<Ce văd păsările>, pag. 185)

Ce nu a funcționat la fel de lesne între mine și Ce văd păsările, de Iulia Gherasim rămâne probabil toleranța mea uneori mult prea intolerantă față de finalurile deschise și lipsa de răspunsuri în raport cu cele scrise care nu contenesc a mă intriga până în ultima clipă. Și deși am convingerea că alegerea autoarei își merită tot creditul și își regăsește cu siguranță și cu ușurință, în același timp, propriile-i justificări, pentru mine, după cum spuneam, această incertă înșiruire de deznodăminte a reprezentat o oarecare poticnire constantă, pe parcursul lecturii. Și dacă aduceam în atenție undeva mai pe la început conexiunea aproape imediată pe care am simțit-o față de acest roman, aceasta a părut să nu se și mențină la fel de vie, diminuându-se și recăpătându-și din proporții iar și iar. Însă întocmai în acele momente în care nu mă puteam baza pe relatability-ul scrierii raportat la propria-mi persoană am simțit unele istorisiri ca fiind mult prea diluate în concretețea și credibilitatea lor, iar aici îți pot oferi drept exemplu povestirea ce poartă sugestivul nume de Relații internaționale, în care protagonista, o studentă în primul an, crede că se conversează cu un veritabil student american, până când cei doi se-ntâlnesc într-un final și descoperă că respectivul își are originile taman în Popești Leordeni. Amuzant, oricum.

Îndreptându-ne cu pași înceți, dar siguri spre momentul unei concluzii mult așteptate, pot spune, fără nici cea mai mică urmă de ezitare ori îndoială că mă bucur de faptul că mi-am creat contextul necesar lecturii romanului Ce văd păsările, de Iulia Gherasim și nu l-am trecut pur și simplu, cu vederea. Prin urmare, fie că te dai deja în vânt după proza scurtă și nu vrei să ratezi noile apariții în acest sens, de pe meleagurile noastre, fie că ești în căutarea unei lecturi mai organizate și compacte (iar povestirile îți ușurează sesiunile de lectură), prezentul volumul de debut nu cred că te va dezamăgi, ci dimpotrivă, te va învălui discret cu detașarea sa teribil de realistă și după ce îl vei fi terminat de citit, vei avea strania impresie că ai mai învățat, de ce nu, o valoroasă lecție despre lume.

În încheiere, îți doresc ca poveștile potrivite ție să te-ajungă numaidecât și nu uita:

“A book read by a thousand different people is a thousand different books.”
― Andrei Tarkovsky