Recomandări literatură japoneză – partea I

Mi-a plăcut la Femeia minimarket (Convenience Store Woman), aparținând scriitoarei japoneze Sayaka Murata, întocmai personajul principal, protagonista Keiko Furukura, prin intermediul căreia lumea se vede și se simte atât de diferit… La cei 36 de ani ai săi, Keiko lucrează deja de mai mult de 18, cu jumătate de normă, într-un minimarket – aspect pentru care se regăsește adesea aspru judecată atât de familie, cât și de cunoscuți. Cu toate acestea, adânc înrădăcinată într-o realitate proprie și surprinzător de simbiotic împletită cu rutina din interiorul magazinului, femeia pare să se străduiască să-nțeleagă și să se adapteze unor cerințe și obiceiuri al căror sens nu reușește să-l deprindă. O lectură contemporană foarte lejeră ca număr de pagini, însă care te face să reconsideri ideea de “normalitate”, oferindu-ți o scurtă, dar importantă privire în universul celor cărora tot ceea ce ne înconjoară “le vorbește” într-o manieră aparte. Volumul Femeia minimarket, de Sayaka Murata a apărut la editura Polirom, în 2023, având un total de 200 de pagini și fiind tradus de către Iolanda Prodan.

Atât Femeia minimarket, cât și Pământeni (ambele scrise de Sayaka Murata), abordează oarecum aceeași temă și anume pe cea a alienării din societatea japoneză și nu numai, aș adăuga eu. Iar dacă prima carte menționată (cea de mai sus, dealtfel) face acest lucru într-o manieră ceva mai… light, Pământeni se situează la polul taman opus. Opus, de-a dreptul. Avem de a face aici, pe lângă o stringentă alienare, cu abuz de minori, cu incest, cu violență și chiar și cu canibalism. Da, canibalism – mai spre sfârșitul lecturii și mai pe la granița dintre “necesar” sau nu – căci ideea cărții este oricum faină, clară și deloc subtilă, vocea naivă a naratoarei Natsuki învăluie totul într-o aură cu atât mai stranie, iar metaforele cu valențe distopice și SF nu sunt suficiente pentru a dilua ciudățenia ce te pândește la fiecare pagină din Pământeni. Volumul a apărut la aceeași editură Polirom, în 2023, având un total de 264 de pagini și purtând semnătura traducerii aceleași Iolanda Prodan.

Simt nevoia să menționez încă de la bun început, în cazul de față, că Haruki Murakami creează personaje feminine complexe, chiar dacă modul în care acestea sunt reprezentate, este, pe bună dreptate perceput uneori ca obiectivizant sau problematizant în raport cu sexualitatea lor. Cu toate acestea, stilul său distinctiv și capacitatea de a surprinde emoțiile umane fac din el un nume esențial în literatura japoneză contemporană. Pădurea norvegiană este un roman plin de melancolie și nostalgie, în care autorul explorează teme precum iubirea, moartea, pierderea și izolarea – toate trăite prin prisma personajului principal, Toru Watanabe și a relațiilor întortocheate pe care acesta și le stabilește cu două femei: Naoko și Midori. Acțiunea se desfășoară într-o Japonie marcată de mișcări sociale și de schimbări culturale profunde, surprinzând eforturile unei generații captive în cursa eternei căutări a sensului. Romanul devine astfel și o evocare a tinereții pierdute ori a trecutului imposibil de recuperat, în care amintirile sunt aproape palpabile prin intensitatea lor emoțională. Ediția în limba română a acestui roman, pe care am citit-o eu, a văzut lumina zilei la editura Polirom, în anul 2004, în traducerea Angelei Hondru.

Despre Pastă de fasole dulce, de Durian Sukegawa chiar am scris un articol dedicat și mă bucur tare mult că volumul s-a tradus și la noi. Așa că, la scurt timp după volumele Sayakăi Murata, am trecut direct la această emoționantă și tulburătoare poveste, care tăinuiește cu măiestrie, în adâncurile ei, chiar și unele lucruri mai puțin cunoscute din istoria Japoniei. Cartea a reușit, fără doar și poate să mă atingă și să mă pună pe gânduri cu privire la modul în care ne raportăm la rutina noastră zilnică și nu numai, ci și la experiențele celor din jurul nostru, care adesea ne pot servi drept ferestre către noi și promițătoare începuturi. Cu alte cuvinte, cartea spune povestea lui Sentaro, un fost deținut, cu vise mărețe, însă marcat de o la fel de apăsătoare deziluzie ce planează necontenit asupra propriei vieți. Sentaro lucrează acum, mai mult de nevoie, într-o micuță prăvălie artizanală care vinde dorayaki – un desert tradițional japonez, asemănător unor clătite umplute. O întâlnește astfel pe bătrâna Tokue, o ființă extrem de înzestrată, care se dovedește mai mult decât pricepută în prepararea pastei de fasole dulce, întocmai cea cu care se umplu clătitele mai sus amintite. Volumul Pastă de fasole dulce, de Durian Sukegawa a apărut la Alice Books, în 2024, având un total de 240 de pagini și fiind tradus de către Iolanda Prodan.

Femeia cu fustă violet, de Natsuko Imamura a constituit pentru mine o surpriză tare plăcută și ieșită din tipare – în ciuda a ceea ce unii sau alții nu se dau în lături de la a clasifica drept o poveste preponderent ternă și inexpresivă, remarcându-i, încă de la primele pagini, platitudinea specifică poate literaturii japoneze. Însă nu ai cum trece prea ușor cu gândul peste această scriere fascinantă și pe deplin bizară, ce deslușește cu atât de multă dibăcie tainele meticulozității atenției și nu numai, utilizând-o spre a aduce în atenția cititorilor săi o serie de teme psihologice actuale și complexe. Prin urmare, toate cele 22 capitole ale sale se concentrează asupra unei extrem de colorate (și la propriu și la figurat) relații parasociale. Aceasta din urmă se încheagă, oarecum unilateral, între Femeia cu fustă violet și auto-intitulata Femeie cu pulover galben – din postura sa de protagonistă și naratoare. Cele două, în caz că vă întrebați, posedă și câte un nume: Mayuko Hino, respectiv Gondo-san, însă de prea puține ori ele se vor identifica cu acesta, de-a lungul romanului. Ceea ce debutează ca o simplă și inocentă curiozitate din partea Femeii cu pulover galben, se transformă treptat, dar sigur, într-o reală obsesie. Și nu, nu exagerez atunci când spun asta. Cartea a fost tradusă și la noi, de către Raluca Nicolae și a apărut la editura Humanitas, în anul 2022, având un total de 208 pagini.

Păstrând registrul, am citit tot pe Kindle și de această dată și Vreme ciudată la Tokyo, de Hiromi Kawakami. Trebuie să recunosc că, în cazul de față, cartea m-a prins cam greu și niciodată pe deplin. Cu toate astea, tot aș putea să enumăr (și fără să mă străduiesc prea mult) o serie de aspecte pozitive ce o caracterizează, în viziunea mea – pe scurt, majoritatea dintre acestea țin de locație și de atmosfera generală. Personajul principal din volum este o femeie de aproape 40 de ani, care obișnuiește să-și petreacă timpul frecventând adesea diverse localuri din Tokyo, unde la fel de des, savurează cel puțin un sake. Într-una dintre aceste ieșiri ea îl (re)întâlnește pe un fost profesor de liceu (ajuns acum la venerabila vârstă de aproximativ 70 de ani), al cărui nume nu și-l mai amintește, dar pe care îl va numi Sensei. Între cei doi se încheagă lent o legătură destul de trainică, ce depășește granițele prieteniei și vine să se opună apăsătoarei lor singurătăți (în cheia căreia am ales să citesc și eu cartea lui Kawakami). Un decor inedit, un ritm molcom, meditativ, simplu, curat și, din nou, specific literaturii japoneze. Cartea a fost tradusă și la noi, la editura Polirom, în 2015, de către Diana-Elena Tihan.