Ce cărți am citit în luna august (ediție de vacanță)

Raportându-mă la obiectivul meu literar anual de 50 de cărți, pe care mi l-am stabilit total orientativ și cât se poate de motivațional, un număr de aproximativ patru lecturi pe fiecare lună în parte m-ar ajuta să ajung suficient de aproape de acesta. În mod evident însă, unele perioade mai vin la pachet cu tot soiul de… interferențe cotidiene, iar altele mă încurajează să mă declar mulțumită cu ce cărți am citit în luna august, spre exemplu, incluzându-le aici și pe cele care m-au însoțit în vacanță și cu care m-am delectat pe minunatul țărm al Mării Adriatice. 🏖️

Am început cu câteva titluri selectate în prealabil – după cum m-am obișnuit deja și mi-am permis mai apoi să fac și alte alegeri inspirate (zic eu), astfel încât, în luna ce tocmai s-a încheiat pot spune că am citit divers și mă bucură mult că nu am neglijat, nici de această dată, literatura română contemporană. În continuare, am să-ți prezint pe scurt fiecare dintre lecturile lui august, opțiuni printre care poate se ascunde și noul tău roman preferat, de care nici nu ai auzit încă.

Nu doar apropierea cu pași tot mai repezi de sfârșitul verii, ci și faptul că am citit și iubit volumul Între margini, semnat de Elena Ferrante, cu doar o lună în urmă, m-au încărcat atât cu starea boemă, cât și cu dulcea nostalgie necesare astfel încât să tânjesc după și să simt că mă bucur pe deplin de condeiul acestei autoare momentan inegalabile pentru mine. Astfel încât, în luna august, m-am bucurat de nici mai mult, nici mai puțin de trei dintre scrierile Elenei Ferrante, începând cu Zilele abandonului, pe care am citit-o în limba engleză, pe Kindle. Cartea se găsește și la noi, în traducerea Ceraselei Barbone, apărând în anul 2018, la Pandora M, sub egida Grupului Editorial Trei. După cum îi spune și numele, Zilele abandonului spune povestea Olgăi, o femeie de aproximativ patruzeci de ani, care traversează o perioadă extrem de dificilă în viața ei personală, fiind părăsită subit de soț pentru o parteneră mult mai tânără. Cu mintea tulbure, rămasă în grijă nu doar cu cei doi copii, ci și cu cândva câinele familiei, Olga descrie ca pentru sine calvarul ce pare că a pus definitiv stăpânire pe propria ei existență. Toată povestea îți va fi conturată din perspectiva unui personaj feminin extrem de complex, de autentic și de însuflețit, captiv între visuri pierdute, necontenite gânduri intruzive legate de adulterul care i-a zdruncinat căsnicia din temelii și o apăsătoare traumă din copilărie. Un roman matur, tranșant și autentic pe care l-am apreciat mult și prin intermediul căruia am resimțit durerea și neputința protagonistei, fără însă a mă simți câtuși de puțin nevoită să-i judec deciziile și modul de acțiune. Glasul scriitoricesc al Elenei Ferrante reprezintă, fără îndoială, ceva de care literatura de astăzi are atât de multă nevoie.

Rămânând în aceeași sfera literară, cel de-al doilea titlu la care am ajuns în luna august a fost Invențiile ocazionale, așadar, tot de Elena Ferrante. Cartea, un must-read, ca să spun așa, pentru admiratorii stilului său, aduce laolaltă o serie de scurte eseuri / articole ce au luat naștere în perioada 2018-2019, ca urmare a colaborării autoarei cu celebrul cotidian britanic The Guardian. Acesta din urmă se pare că i-ar fi oferit săptămânal posibilitatea de a-și publica ideile pe teme diverse, de la cele marcate cum nu se poate mai pregnant de o sensibilă tușă personală (precum conceptul de maternitate, scris și identitate, în general), la cele sociale, aparent capabile de a stârni o doză de interes ceva mai răsunător – aleg să amintesc aici feminismul, precum și o lungă serie de diverse anxietăți cotidiene, spiritualitate etc.. În ceea ce mă privește, mi-au plăcut foarte mult Tremur, Neliniște, În suspensie, Copilării fericite și deopotrivă Libertate de creație și nu pot să nu menționez aici și superbele ilustrații ale lui Andrea Ucini. Invențiile ocazionale a apărut în colecția Anansi. World Fiction, a editurii Trei, în anul 2022, purtând semnătura traducerii aceleași Cerasela Barbone.

Nu se știe niciodată cu adevărat ce efect au poveștile pe care le scriem. Și dacă se greșește, cititoarele și cititorii au dreptul să-l pedepsească pe cel care scrie, încetând să-i mai citească operele. Dar eu rămân la părerea că din momentul în care ne abandonăm, mai mult sau mai puțin arbitrar, misiunii de a povesti, nu trebuie să ne preocupe liniștea sufletească a celui care citește, ci doar să construim ficțiuni care să-i ajute pe oameni să privească fără prea multe filtre condiția umană. (Săpături, 5 mai 2018)

Cea din urmă scriere a Elenei Ferrante căruia i-am dedicat din prețiosul meu timp de citit în luna ce tocmai s-a încheiat este Noaptea pe plajă, o nuvelă – de aceaastă dată, a autoarei, apărută pentru prima dată acum destul de mult timp, respectiv în anul 2007. Scurta povestire o plasează în centrul său pe o păpușă cu numele Celina, uitată pe plajă de către fetița care o deține, în momentul în care atenția acesteia din urmă este captată de un nou element interesant. Celina este astfel nevoită să-și petreacă noaptea pe plajă, înconjurată doar de singurătate și de întuneric, măcinată de gelozie și traumatizată de o serie de întălniri ciudate și la fel de înfricoșătoare. Finalul este totuși unul fericit și dedicat în totalitate regăsirii dintre Celina și fetiță, nu însă fără a o marca profund pe biata păpușă care simte că nu va mai fi niciodată la fel. Asemeni majorității poveștilor valoroase și bine scrise, Noaptea pe plajă poate fi citită atât de adulți, cât și de copii, grație accesibilității sale la nivel literar. Cred că tocmai ce mi-a plăcut cel mai mult la ea este atât de puternicul contrast între întocmai accesibilitatea poveștii în sine și complexitatea tentativei de explorare a psihologiei umane din spatele aparentei ei simplități. Nuvela se consitutie drept o metaforă pentru teama de singurătate și de abandon, alunecând inevitabil și spre o oarecare meditație asupra ideii de frică – totul sub cupola inedită a unui stil de a scrie pe care, repet, îl apreciez atât de mult deja. Cartea se găsește tradusă și în limba română, tot de către Cerasela Barbone, fiind apărută la aceeași Pandora M, din cadrul Grupului Editorial Trei, în anul 2018.

Minciuna ta din aprilie (Your Lie in April), de Naoshi Arakawa este o serie manga ce cuprinde unsprezece volume, apărute în original între 2011 și 2015. Atât volumul 1 (cel din imagine), cât și volumul 2 (pe care nu l-am citit încă), se regăsesc traduse și la noi, mai exact în colecția Nezumi, a celor de la Nemira – cu cel de-al treilea volum anunțat deja undeva pentru mijlocul lunii august, la aceeași editură, desigur. Kousei Arima este un adolescent care traversează o perioadă dificilă a vieții sale, pierzându-și mama și odată cu aceasta și mult râvnita sa abilitate de a cânta la pian. Determinarea sa de a nu se mai apropia niciodată de respectivul instrument se volatilizează treptat, din momentul în care – grație unor prieteni comuni, o întâlnește pe la fel de tânăra violonistă, Kaori Miyazono. Pe lângă povestea emoționantă, ce atinge subiecte precum pierderea, șantajul emoțional, prietenia și pasiunea pentru muzică, mi-a plăcut mult și artwork-ul detaliat și deopotrivă ușor de urmărit datorită individualității personajelor, dinamica și numeroasele metafore vizuale.

Una dintre cărțile pe care m-am gândit să le iau cu mine în vacanță a fost Noaptea nu uită, de Silvia Dumitru, pe care o aveam pe listă de ceva vreme și de care am tot dat cu ochii la un moment dat, destul de mult, pe Bookstagram. Apărută ca roman de debut încă din primele zile ale lui 2024, se poate spune despre povestea în sine că ea aduce cu siguranță ceva nou în literatura noastră cea de toate zilele – fiind vorba în roman întocmai despre o iubire între două personaje de sex feminin, desfășurată într-un cadru presărat deja cu nenumăratele greutăți ale vieții. Dacă vei alege să citești această carte (lucru pe care eu te încurajez să îl faci), o vei cunoaște pe Tina, personajul principal care își va face într-un fel sau altul coming out-ul, am putea spune, migrând astfel de la o relație extrem de toxică, spre o viață nouă în care primul și cel mai important pas este cel al acceptării de sine. Am remarcat persoane care au taxat scrierea pentru scenele sale erotice descriptive și detaliate, însă în opinia mea acestea imprimă o dată-n plus lecturii doza de realitate deloc voalată în care te învăluie încă de la început. Aș fi putut cu ușurință să-i ofer un scor maxim acestei cărti, în special pentru suflul proaspăt pe care îl aduce, pentru spiritul său inovativ, pentru lejeritatea, dezinvoltura și lipsa de inhibiții a scrierii, însă nu am să îți ascund faptul că, spre final, narațiunea m-a surprins datorită întorsăturii ei și, de asemenea, m-a dezorientat ușor, lăsându-mă cu o serie de întrebări fără răspuns și diluându-mi considerabil de mult interesul. Dacă ți-am stârnit curiozitatea cu privire la romanul de debut al Silviei Dumitru, trebuie să știi că Noaptea nu uită a apărut la editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani, în anul 2024.

Sonia ridică mâna pentru că nu are cum altfel, pentru că existența ei ajunge într-un punct de cotitură în care atât trecutul, cât și viitorul au nevoie de propria deslușire. Și dacă poarta spre ce a fost este deschisă de un (constant incert, pe parcursul cărții) proiect cinematografic ce le are în centru pe Elena Ceaușescu și pe fiica ei, pentru Sonia cea “de mâine” totul pare să se reducă necesitatea unei anevoioase îmbrățișări a obârșiei sale reci și mult prea adesea neprimitoare – vizibilă mai ales în a doua parte a lecturii. Cât despre final, nu cred că l-aș putea numi nici fericit, nici vice-versa (nici nu prea cred că mai are vreo importantă), însă este… de bine, pentru că Dora. 🐈‍⬛ După Mă găsești când vrei, de aceeași autoare, am fost curioasă să o descopăr mai mult pe Lavinia Braniște, prin scrierile sale și așa am ajuns să aleg Sonia ridică mâna (care, din nou, a călătorit alături de mine) – volum în care i-am redescoperit stilul marcat de un spirit acut de observație, niciodată lăsat pe dinafară și acea franchețe revelatoare și atât de relatable, cel puțin pentru generația din care fac parte, asemeni protagonistei. Cu toate acestea ceva s-a interpus și de această dată între mine și stilul ei, lectura-mi devenind pe alocuri nu doar greoaie și apăsătoare, ci și excesiv de temătoare spre a nu alueca definitiv într-o angoasă arhetipală – din care nu doar că nu mai poți ieși, dar pare că nici nu prea mai faci mari eforturi în acest sens.

Trebuie să spun, înainte de toate, că am apreciat volumul Welcome to the Hyunam-dong Bookshop, de Hwang Bo-reum pentru tematica sa (mai exact, iubirea față de cărți și față de tot ceea ce-nseamnă univers livresc, în general) și, de asemenea, pentru că se-ncadrează, cum nu se poate mai lesne, în așa-numita categorie healing fiction, sau cea a… lecturilor vindecătoare, dacă vrei și de care poate ai mai auzit, în legătură cu alte titluri specifice, unele destul de cunoscute (Până nu se răcește cafeaua, de Toshikazu Kawaguchi, Motanul care voia să salveze cărțile, de Sōsuke Natsukawa sau chiar Pastă de fasole dulce, de Durian Sukegawa). Cu toate acestea, eu nu am putut duce lectura la bun sfârșit, lentoarea-i și pe alocuri lipsa-i de concretețe dovedindu-se prea mult pentru răbdarea mea de cititoare, la momentul respectiv, cel mai probabil. Și cu toate că o copertă așa drăguță a fost cam greu de dat la o parte, iată că am decis să revin asupra unor alte alegeri de pe TBR-ul meu. Motivul pentru care însă am insistat să o adaug aici este nu doar pentru a te inspira în situația în care consideri că apreciezi mai mult genul acesta de lecturi, ci și pentru a îți reaminti să nu te învinovățești prea mult atunci când simți nevoia de a nu duce la bun sfârșit o carte începută.