Ce am citit recent: “Casa amintirilor”, “Din pântecul balenei”, “Malacqua” – trei volume contemporane, între… da, nu și poate

Casa amintirilor, de Yael van der Wouden, Din pântecul balenei, de Sjón și Malacqua, de Nicola Pugliese sunt trei dintre volumele pe care le-am citit recent și care au văzut lumina zilei în 2024, 2008 și respectiv 1977. Alături de ele pot spune că am stăbătut literar Europa, pornind din Olanda, continuând cu îndepărtata Islanda și poposind, mai apoi, în Napoli, Italia. M-am lăsat surprinsă și m-am bucurat, pe rând, atât cât am putut, de experiența cu fiecare dintre aceste volume, în parte, iar ulterior m-am gândit să vi le prezint și vouă, într-o manieră actuală – etichetându-le cu da, nu și poate și trecând de la lectura pe care aș recomanda-o fără echivoc, la cea pe care o găsesc potrivită unei stări sau atmosfere poate prea specifice și terminând cu cea pe care, la momentul respectiv, cu greu – if ever, am dus-o la bun sfârșit.

Da – Casa amintirilor, de Yael van der Wouden

Casa amintirilor (sau The Safekeep – în varianta în care am citit-o eu) s-a regăsit pe lista scurtă a Booker Prize-ului din 2024. Și cu toate că nu consider acesta un motiv neapărat suficient de bun pentru a vă orienta către o anume carte, el poate reprezenta, totuși, un criteriu important de selecție pentru unii dintre cititori – de unde și decizia mea de a nu-l omite. Volumul a fost tradus și în limba română, după cum poate că v-ați dat seama deja, de către Ana Dan, fiind publicat la editura Litera. Debutul scriitoricesc al autoarei de origine olandeză, Yael van der Wouden, a adus cu sine, în ceea ce mă privește, aspecte pe care le-am apreciat peste măsură și alte câteva lucruri care nu mi-au fost tocmai pe plac. Însă, în mod evident, acestea din urmă nu au cântărit într-atât de mult încât să mă determine să nu mai vorbesc (niciodată) de bine despre acest roman – și tocmai de aceea nici nu am să insist asupra lor.

Povestea din Casa amintirilor se desfășoară într-o provincie rurală din estul Olandei, la scurtă vreme după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Și cu toate că urmele vizibile ale acestuia sunt lăsate încetul cu încetul în trecut, ecoul unui masacru precum Holocaustul vine să domine încă nu doar mentalul figurilor centrale din acest volum. Printre ele, Isabel – o tânără ce locuiește acum în fosta casă a mamei sale ce s-a stins din viață, locuință la care ajunge să se raporteze cu o compulsivitate evidentă, dorind parcă tot mai dinadins să păstreze totul neschimbat și neatins de nimeni și de nimic. Această reală casă a amintirilor devine astfel un loc perceput drept sacru, de către acesta, asemeni unei ultime priviri calde și nostalgice către trecut, dar și drept o punte către un viitor acaparat de incertitudine. Până atunci însă, echilibrul fragil pe care protagonista îl construiește cu voracitate în jurul său va fi destabilizat de un personaj cu o poveste la fel de răvășitoare, pe numele său Eva, ale cărei legături cu întocmai locul de suflet al Isabelei își au originile în trista perioadă a istoriei, menționată anterior. De menționat și faptul că, în Casa amintirilor își găsește locul și o poveste de dragoste queer, cu personaje feminine contrastante și prin intermediul cărora se ridică problematici patriarhale și homofobe bine punctate și specifice nu doar vremii, din păcate. Cam acestea consider eu că sunt punctele forte ale acestui roman – de la palpabila și extrem de atent conturata obsesie a Isabelei pentru casa și obiectele mamei sale și până la faptul că aduce în atenție perspective și realități despre care multe persoane se feresc și astăzi să vorbească.

Nu – Din pântecul balenei, de Sjón

Faptul că Sjón a luat parte recent la Festivalul Internațional de Literatură, de la Timișoara, m-a determinat să citesc, pentru prima dată, una dintre cărțile sale. Și aceea a fost, printr-o alegere complet aleatorie și la prima mână, Vulpea albastră (The Blue Fox), căreia i-am dedicat un articol pe care îl puteți citi aici. Lectura m-a intrigat și mi-a stârnit interesul asupra restului scrierilor autorului de origine islandeză, însă acum tind să cred că mi-am îndreptat atenția poate puțin prea repede spre o alta. Mai exact, spre cea intitulată Din pântecul balenei (From the Mouth of the Whale). Și asta pentru că, de data aceasta, lectura nu m-a mai prins deloc, ba chiar am considerat-o, încă din capul locului mult prea densă și încărcată de mult prea multe referințe religioase, de exemplu – care mie personal îmi cam displac, în general.

Însă, pentru că în mintea mea există două categorii de Nu în care îmi permit să plasez unele dintre cărțile parcurse, țin să menționez că volumului de față, Din pântecul balenei, i se atribuie mai mult un Nu acum sau un Nu este pentru mine, decât unul categoric și menit să vă țină permanent la distanță de respectivul titlu. Prin urmare, poate aruncați un ochi peste descrierea cărții și poate you go for it, dacă vouă vă sună drept una cum nu se poate mai promițătoare…

Islanda anului 1635 este o lume măcinată de sărăcie, boală şi cruzime, în care nu poţi supravieţui decât dacă te pui sub protecţia conducătorilor laici sau religioşi. Dar Jónas Pálmason stăruie să-şi croiască singur drumul în viaţă, fapt ce trezeşte neîncetat suspiciuni. Îşi câştigă traiul ca poet itinerant, tămăduitor şi, ocazional, exorcist, încercând să-şi întreţină mica familie. Totuşi, când refuză să ia parte, alături de ţăranii mânaţi de lăcomie din satul lui, la masacrul vânătorilor de balene basci care veniseră la pescuit în apele nordice, este condamnat ca eretic şi exilat pe o insulă pustie. Aşezat pe stâncile ei golaşe, cu privirea pierdută la imensitatea lichidă ce-l înconjoară, Jónas rememorează episoade halucinante din viaţa lui de până atunci – exorcizarea mortului viu din Snjáfjöll, întorsăturile surprinzătoare ale roţii destinului, moartea celor dragi. “Din pântecul balenei” este povestea fascinantă a unei minţi pătrunzătoare şi a unei epoci dispărute, o adevărată saga pentru lumea contemporană.

From the Mouth of the Whale, de Sjón a fost tradusă în limba română de către Anca Diaconu și a apărut la editura Polirom, în anul 2019, sub numele deja menționat.

Așa s-ar putea descrie fluierarul, și tot așa sunt descris și eu… Dar sunt pe lume lucruri mai rele decât să fiu asemănat cu tine, înaripatul meu Ieremia, căci amândoi suntem făcuți de mâna aceluiași meșter, dăltuiți cu aceeași daltă, tu-n a patra zi, eu într-a șasea… Și dacă era invers? Dacă eu aș fi intrat în scenă odată cu zburătoarele văzduhului, iar tu erai pus domn peste pământ? Ar mai fi stat atunci o pasăre pe stâncă, să se uite țintă la omul fără minte care se furișează grăbit de-a lungul țărmului, cuprins de spaimă la gândul că marea ce se trage înapoi ar putea să nu se mai întoarcă niciodată?

Poate – Malacqua, de Nicola Pugliese

M-a atras și mi-am propus să citesc, inițial, Nava neagră, de Nicola Pugliese, dar iată că a fost s-ajung ceva mai repede la Malacqua, de același autor, desigur. Nostalgia față de orașul Napoli, pe care Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante a proiectat-o asupra mea, m-a determinat să îmi doresc și să consider interesant, totodată, să descopăr literar acest loc și dintr-o perspectivă ceva mai sobră, ceva mai bacoviană, dacă vreți. Căci în acest roman întocmai o astfel de atmosferă primează, o ploaie neîntreruptă ce capătă dimensiuni colosale, o ploaie-potop ce devine ea însăși atât personaj, cât și element principal de susținere a scrierii, prezența sa simțindu-se atât până în străfundurile minții lui Andreoli Carlo, cât și împletindu-se cu mai fiecare paragraf, în parte.

Însă Malacqua (tradus de către Geanina Tivdă și apărut în cadrul editurii Vellant) nu este doar un roman despre precipitații de proporții biblice, ci și un comentariu social important, corelat vremii respective – cartea văzând lumina zilei în anii ’70 și criticând metaforic, dar bine direcționat, proasta administrare și corpuția dintr-un oraș precum Napoli. L-am etichetat drept o posibilitate, întrucât am ajuns să cred că ai nevoie de o anumită stare pentru a te conecta cu o astfel de scriere pe deplin, iar acea stare îmi pare ceva mai ușor de accesat într-o zi de toamnă întunecată, cu stropi mari de ploaie scurgându-se pe fereastră.

Da, ploaia asta mocănească, interminabilă transformase perspectiva asupra lucrurilor: existența ta nu avea să mai fie niciodată la fel, căci acum viața nouă ce urma era condiționată de apa care cădea, cădea, de apa care oprea mașinile pe străzi, de apa pe care canalizarea o voma afară în jos pe colină și spre mare, și se pe mare apa creștea și împingea, valuri se învolburau și loveau docurile (…).

În încheiere, vă doresc ca poveștile potrivite vouă să vă prindă mereu din urmă. Și, la fel de important, nu uitați niciodată că:

A book read by a thousand different people is a thousand different books.
― Andrei Tarkovsky

📚