Despre librăriile independente (și ce pierdem, când le pierdem)
Context: Încă de ieri, anunțul închiderii librăriei La Două Bufnițe, din Timișoara a provocat un val de tristețe și revoltă printre cititorii care știu cât de mult a însemnat acest loc pentru comunitatea locală și nu numai. Printre ei, mă număr și eu – rămâne în urmă nostalgia după un loc care nu a reprezentat doar o librărie, ci un spațiu de întâlnire, dialog și evenimente literare la care au participat, de-a lungul celui aproape un deceniu de existență, persoane pe care le admir. Ceea ce se conturează ca fiind cum nu se poate mai îngrijorător însă, este tocmai faptul că această închidere pare să se resimtă nu doar ca un caz izolat – o afacere ce, pur și simplu, nu mai merge, ci ca un semnal de alarmă concret, strâns legat de o disfuncționalitate gravă a societății noastre – însă pe care poate nu este încă prea târziu a o remedia.
Fără niciun fel de altă introducere care să conțină cuvinte precum peisaj și cultural, rolul librăriilor independente este, fără doar și poate, acela de a se constitui în ceva mai mult decât niște simple magazine de carte. Se presupune că ele ar trebui ca, înainte de toate, să vândă experiența lecturii, să se folosească de literatură în scop social (prin crearea de comunități mai mult sau mai puțin nișate pe anumite categorii și genuri literare, de exemplu) și să pună la dispoziția cititorilor sau (foarte important!) a potențialilor cititori, recomandări bine curatoriate și de ce nu, personalizate, acolo unde este cazul – ca de la șoareci de bibliotecă la (viitori) șoareci de bibliotecă. În altă ordine de idei, avem nevoie de librării independente pentru că ne-am săturat să ni se vândă cărți doar de dragul cifrelor și al profitului și vrem și noi domne niște astfel de spații reprezentative, la nivel local, pentru fiecare dintre noi, mai accesibile (chiar dacă nu neapărat financiar, la început – vom vorbi și despre asta) și nu în ultimul rând, mai de suflet și mai pentru oameni – că de maculatură literară, consumerism și statistici comerciale cred că suntem deja sătui cu toții, nu-i așa?
Acestea fiind zise, m-am gândit eu oare să scriu toate astea aici și acum, cât se poate de… din neant? Nu. Am aflat chiar ieri despre închiderea unei îndrăgite și apreciate librării din orașul în care locuiesc? Da – it is already all over the internet by now, cum s-ar zice și lumea are tot dreptul să-și exprime indignarea și tristețea, până la urmă. Avem de a face, o dată-n plus (dacă mai era nevoie *rolling eyes*) cu unul din acele momente în care ni se confirmă că fără legile necesare și demersurile cu rol de protejare, precum și în absența unei înțelegeri de ansamblu a însemnătății librăriilor independente și a ceea ce pierdem când le pierdem, nu vom reuși niciodată să ne păstrăm viața culturală pe linia de plutire. Și departe de mine orice urmă de elitism, chiar și când folosesc astfel de sintagme mari, căci tocmai de aceea am ales să vorbesc aici despre spațiile literare independente – ca să le numesc așa, pentru că mi-aș dori ca ele să țină viu spiritul cultural al comunității din care fac parte, alături de toți oamenii ei, luând deopotrivă naștere din el și reîntregindu-l, at the same time.
Numai că, din păcate, pe fondul realității economice din țara noastră, constatăm deja că atât pasiunea pentru lectură, cât și librăriile independente – pe cale de consecință, se confruntă permanent cu provocări mult prea dificil de depășit și care conduc inevitabil spre dispariția lor treptată, dar sigură, în lipsa unor măsuri concrete. Însă până atunci, să ne îndreptăm puțin atenția asupra uneia dintre cele mai însemnate piedici în calea izbândei acestor librării independente și anume resursele lor financiare extrem de restrânse, care, atunci când lipsesc cu desăvârșire – cum se întâmplă deja, de cele mai multe ori, pot duce, spre exemplu, la o vizibilitate considerabil redusă în comparație cu lanțurile mai mari și / sau cu magazinele online, spre o diversitate numerică mai mică a stocurilor sau disponibilităților și, la măreața realizare conform căreia, pasiunea celor implicați nu ține nici de foame și nu este nici suficientă pentru a supraviețui. Așa cum de altfel s-a întâmplat și în cazul faimoaselor bufnițe timișorene. Prin urmare, să nu pierdem niciodată din vedere faptul că librăriile independente funcționează cu bugete modeste, chirii mari, echipe mici și presiunea constantă a unei concurențe uriașe.
Iar dacă vă întrebați, cum este și normal și cum am făcut-o dealtfel și eu, la rândul meu, ce s-ar putea face concret în astfel de situații? Ei bine (și nu o spun eu, ci deja multe țări din Uniunea Europeană), în primul și-n primul rând avem nevoie de cadre legislative, prin intermediul cărora să se poată reglementa mai lesne un așa-numit preț fix al cărților, descurajând, în acest fel, definitiv și irevocabil, campaniile agresive de reduceri orchestrate de diverse platforme de vânzare de cărți și librării online, de exemplu. Sunt la fel de importante însă și finanțările și subvențiile acordate librăriilor mai mici, cărora să le fie, măcar în ceasul al doisprezecelea, recunoscut, pe drept, statutul de actori culturali și nu doar comerciali, după cum am ținut să menționez încă de la început.
În încercarea de a-mi pune din nou ordine în gânduri, eu cred că, atâta timp cât încă mai avem librării independente, mai avem și un spațiu în care literatura trăiește puțin mai altfel și că, la nivel de fiecare eu și tu, în parte, ar trebui ca astfel de situații (cum este cea a închiderii La două bufnițe) să ne atragă atenția asupra importanței de a susține și a aprecia cu adevărat aceste locuri, nu doar prin cumpărarea de cărți din cadrul lor (chiar dacă sunt ceva mai scumpe decât cele pe care le putem comanda online), ci și prin participarea la evenimentele specifice, povestitul mult și cu sens despre acestea sau orice alte tipuri de promovare mișto vă mai trec acum sau cu altă ocazie prin minte. Și, să nu uităm, mereu implicare și iar implicare comunitară… ca la carte!
Cu drag de lectură,
