Recenzie “Cât de aproape sunt ploile reci”, de Bogdan Coșa

Dacă pe bunica Maricica Petru și-o amintea dusă pe gânduri, cu colțurile gurii amărâte de vreme, în timp ce amesteca în ceaunul cu mămăliga, plivea căpșunile sau ardeii, pe Aurelia pur și simplu nu și-o putea închipui compunând o scrisoare, motiv pentru care uneori se oprea din ce făcea și o urmărea, încercând să surprindă o sclipire de reflexivitate, de îndoială în târșâitul egal a galoșilor; în casă, Petru se așeza pe scăunelul de lângă sobă, se uita o vreme la televizorul cocoțat în colțul bufetului, de unde putea fi urmărit de toată lumea, peste capul celor care stăteau la masă și chiar peste capul celor care treceau prin încăpere, și, cu coada ochiului, o spiona pe bunica lui, care dormita adesea lungită pe spate și se bătea cu telecomanda, ușor, pe burtă, văzând în ea strămoșul comun al omului și al morunului, două sute de milioane de ani în urmă.

Cât de aproape sunt ploile reci, de Bogdan Coșa a reprezentat pentru mine o lectură în a cărei apăsare m-am delectat, paradoxal, cu plăcere și totodată cu o oarecare resemnare – acest de pe urmă sentiment părând că îmbracă subtil până și tonalitatea autorului, a naratorului omniscient ce mijlocește accesul în universul parcă atemporal al romanului. Și dacă minutele dedicate lecturii se traduc, de cele mai multe ori, prin sintagma unei evadări cu conotații cât se poate de aerisite și de dezirabile deopotrivă, în cazul romanului de față, imaginile și metaforele conturate constituie taman unele ale degradării, ale unei nefericirii aparent generațional iremediabile. Și cumva întocmai aceste caracteristici par să transforme opera într-una extrem de accesibilă, de relatable la nivel de mental colectiv al neamului românesc, dacă se poate spune așa.

Acțiunea propriu-zisă a cărții se pitește fără urmă de șovăială undeva într-un decor secundar, lăsând loc în prim planul literar al volumului, unor personaje simple după vorbă, după port (membri ai unei famili extinse, în cea mai mare parte, dar nu numai), însă măcinate de problematici complexe, adânc înrădăcinate în personalitățile lor ce mult prea des par a căpăta valențe universale. Așadar, de la patriarhat la păcănale, de la existența rurală plină de lipsuri la mirajul străinătății, de la birturile pline la sufletele goale, toate se-mpletesc în opera lui Bogdan Coșa, întrețesând un peisaj cât se poate de dur, însă doldora de adevăr, al societății noastre. Până și decorul ceva mai urban este adus în atenție mai spre finalul romanului, însă în lipsa unor diferențe notabile atât la nivel de mentalitate, cât și la nivel de posibilități financiare, senzația de claustrofobie a volumului se accentuează, tot neputința fiind cea care transcede dinlăuntrul personajelor și până la granița dintre pagini și cititori.

Nici mai mult, nici mai puțin de trei părți sunt cele care alcătuiesc romanul Cât de aproape sunt ploile reci, părți intitulate sugestiv, după cum urmează:

• Partea întîi: Moartea nu este modernă

• Partea a doua: Nici inima nu este modernă

• Partea a treia: E timpul să te întorci acasă

În cadrul conturat de aceste părți, se perindă – ca să zic așa – două constante, două elemente vii și tumultoase a căror vâltoare (fie ea sufletească, fie înlănțuită de sferele cadrului natural) pare să-mpingă tot mai departe desfășurarea narativă. Este vorba despre personajul Nuțu și despre ploaie, de unde și legătura cu titlul la fel de sugestiv al cărții. Cu toate că existența fiecăruia dintre actanți se degradează într-o mai mică sau mai mare măsură, în ceea ce-l privește pe cel mai devreme amintit acest lucru devine extrem de evident odată cu trecerea timpului, odată cu schimbarea anotimpurilor, odată cu venirea ploilor… Mai mult decât atât, de remarcat și prezența unor subtitluri specifice, sub forma anumitor luni ale anului, marcând cu succes, o dată în plus, ireversibila trecere a timpului, curgerea sa fluidă.

Țin să subliniez că pentru o înțelegere cât mai completă a scrierii lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, este posibil ca prezența unui oarecare grad de maturitate să fie imperios necesară, la fel și atenția la detaliile ce țin poate de structura unui roman în sine și nu în ultimul rând, un dram de realism și de renunțare la orice înseamnă idealizare. Și cu toate că întrevăd din start superficialitatea unui astfel de gând, faptul că s-a întâmplat să mă bucur de ceea ce are acest volum de oferit, în anotimpul toamna, pare să-i fi sporit încă și mai mult din atmosfera-i pe alocuri lugubră. Mă gândesc serios să-mi achiziționez cartea și în format fizic, încurajată nu doar de atemporalitatea sa, ci și de dorința de a reveni asupra cărții cândva, considerându-o demnă de a-i fi atribuit un loc de seamă în biblioteca mea.

Era departe de orice lumină; chiar dacă soarele avea să răsară și să umple camera, îi venea greu să creadă că mai rezistă. Băuse două săptămâni, în fiecare zi tot mai mult, speriat că o să vină din nou clipa în care o să rămână fără; descurajat, incapabil să-și imagineze cum o să îndure. Dar la fel ca întotdeauna, voința corpului era mai puternică. La început, abia dacă putea merge. Apoi, treptat, se oprea din tremurat și îi venea mai ușor să mânânce, dar putea să dureze mai multe zile până să înghită ceva. Când se întrema, mergea prin sat să-și caute de lucru. Dacă nu-și găsea de lucru, căuta să-și prindă mâinile în ogradă, în atelier, în grădină, dar n-avea răbdare să facă nimic. Își pierdea cumpătul. Îi era rău și îi vâjâiau urechile. Simțea nevoia să-și facă rău, să strice, să dărâme, garduri, cotețe, să spargă geamurile, și i se făcea frică. Secundele, ca foarfecile frizerului, clanț-clanț, pe lângă organele sale interne, împungând adânc printre coastele lui. Creierul, într-o carcasă de gheață. Vedeniile. Credea că halucinează de foame. Se simțea singur, departe de lume și prea slăbit ca să mai îndrăznească. Voia doar să amortizeze suferința.  

În mușchii slăbiți, în trupul care i se împuțina, simțea uneori bucuria, care-i fusese străină mereu, și nu reușea s-o conțină, îl copleșea. O grație impersonală se așternea peste el, ca pilitura de fier, iar mișcările i se împuținau până la ultima. O dumbravă cu flori creștea astfel peste statuia îngropată a unui uriaș. Așa cum stătea întins în iarbă, s-ar fi zis că s-a stins. Totul era fără rost; nu simțea foamea, setea, insectele nu-l bâzâiau, gândurile nu-l tulburau, veneau și plecau prin el, unde nu mai era el. Treceau printr-o cameră în care ferestrele rămăseseră deschise, din care toți se mutaseră, dar soarele continua să bată pe podea, să urce apoi pe perete, chiar dacă nevăzut, păstrând modelul în carouri al perdelei, fierbând înainte să se retragă de pe zid, agitat de propria dispariție. 

Cu drag de lectură,