Recenzie “Oameni anxioși”, de Fredrik Backman

Oameni anxioși reprezintă pentru mine prima lectură a vreunei scrieri ce poartă semnătura lui Fredrik Backman. Recunosc însă că am auzit frecvent de acest autor suedez la origine, popularitatea sa fiind strâns legată nu doar de volumul la care fac eu acum referire, ci și de la fel de faimosul Un bărbat pe nume Ove (în engleză – A man called Ove). Cu toate acestea, la fel cum reiese și din numărul de steluțe pe care personal am decis să îl atribui experienței mele cu acest roman, lectura nu a avut – asupra mea cel puțin, efectul scontat și prefigurat de majoritatea recenziilor pe care le-am frunzărit în prealabil parcurgerii cărții.

În altă ordine de idei și înainte de orice fel de alte lămuriri necesare, Oameni anxioși a văzut lumina tiparului românesc, după cum îmi place mie să spun, în anul 2020, sub egida editurii Art, în colecția musai, traducerea textului din limba suedeză fiind realizată de către Andreea Caleman.

Iar dacă atunci când veți parcurge descrierea volumului lui Backman lucrurile vi se vor părea oarecum complicate și de natură preponderent ambiguă (coperta acestei ediții ținând și ea cu brio isonul) acest lucru se va fi întâmplat întocmai pentru că autorul nu se ferește – în omnisciența și spiritul său umoristic – să le contureze întocmai, povestea nefiind nici pe departe una liniară. Iată, așadar, cum descrierea volumului Oameni anxioși, de Fredrik Backman sună cam așa:

Un spărgător de bănci înarmat fuge de la locul faptei și ajunge într-un apartament scos la vânzare, unde are loc o vizionare. Pentru că poliția e pe urmele sale, se baricadează înăuntru și îi ia ostatici pe cei șapte potențiali cumpărători, aparent normali și inofensivi, printre care doi “rechini” imobiliari, un cuplu de lesbiene, o multimilionară cu tendințe suicidare și un sabotor de vizionări deghizat în iepure. Dar lucrurile o iau razna atunci când ostaticii și spărgătorul încep să-și dezvăluie dramele personale și anxietățile. Când spărgătorul le dă drumul ostaticilor și oamenii legii năvălesc înăuntru, nici urmă de infractor, iar depozițiile halucinante ale martorilor nu fac decât să-i bulverseze și mai mult pe polițiști: Unde e infractorul și ce nu-i în regulă cu oamenii ăștia?

Cu toate acestea, majoritatea aspectelor ce țin de acțiunea romanului sunt gândite astfel încât să se lege cum nu se poate mai firesc înspre final (sau mai exact, la finalul celor nici mai mult, nici mai puțin de 75 de capitole), autorul pavând din timp calea cititorului cu diverse indicii sau detalii strecurate întocmai la timpul potrivit, cu toate că, de cele mai multe ori, acesta nu este neapărat și unul cronologic. În ceea ce mă privește, deși pot cu destul de multă ușurință să recunosc calitatea scrierii, nici la capitolul plot și nici la capitolul personaje lucrurile nu au stat pe gustul meu. În altă ordine de idei, nu am rezonat prea mult nici cu ipoteza de la care pleacă acest roman și nici nu am empatizat cu vreunul dintre personajele conturate, de unde cel mai probabil și spiritul anevoios cu care am parcurs acest volum. Și cu toate că sunt convinsă că v-ați dat seama deja de asta, nu afirm aceste lucruri cu scopul de a face pe cineva să se simtă prost, ci pur și simplu strict ca părere personală vis-a-vis de o carte citită.

Un aspect pe care l-am perceput însă drept interesant, zic eu, este acela că personajele (cu excepția, desigur, a celor care fac parte dintr-un cuplu sau sunt legate printr-un anume grad de rudenie) sunt complet străine unele față de celălalte inițial. Totuși, între ele pare să se închege treptat o lume de sine stătătoare, ca să spun așa, o lume formată din diverse coincidențe, din diverse întâmplări din trecut, întâmplări doar aparent irelevante și nu în ultimul rând, din fricile și anxietățile ce guvernează pe deplin existențele acestora – de unde și legătura cu titlul romanului lui Fredrik Backman. Există dealtfel, pe parcursul romanului, suficiente pasaje de introspecție, susținute de autor, însă în ciuda asumării sale, lumina în care alege să-și plaseze actanții nu este întotdeauna cea mai favorabilă ca să spun așa.

Adevărul? Adevărul nu e aproape niciodată pe cât de complicat credem noi că este. Dar sperăm să fie complicat, pentru că astfel ne simţim mai deştepţi când înţelegem cum stau lucrurile.

Cu siguranță că Fredrik Backman surprinde nemijlocit diverse tipologii umane pe care le pune laolaltă și intenționează să le observe interacționând într-o situație de viață și de moarte. De altfel, aceasta din urmă este prezentă în diverse ipostaze, pe parcursul romanului, de la suicid la amenințarea cu moartea de care se tem mai mult sau mai puțin personajele care iau parte la episodul luării de ostatici etc.. În aceeași notă simbolică, mi s-a părut memorabilă alegerea autorului de a situa apartamentul ca având vedere directă către un anume pod, despre care veți afla mai multe, în cazul în care sunteți tentați să citiți această carte.

Iar dacă tot am atins și acest subiect, consider că dacă ați savurat și alte cărți ce poartă semnătura autorului, atunci cel mai probabil că vă gândiți și la aceasta. Însă dacă nu este cazul, eu zic să îi dați totuși o șansă și poate pe voi vă va încânta mai mult decât a făcut-o pe mine. Lectura este cu siguranță una pentru oameni mari, pe care pentru moment nu o văd relatable în cazul unor adolescenți sau a unor prea young readers, însă și aici ține de preferințe până la urmă…

Cu drag de lectură,