Recenzie “Femeia cu fustă violet”, de Natsuko Imamura
Natsuko Imamura, autoare contemporană de origine japoneză, s-a născut în anul 1980, în îndepărtatul oraș Hiroshima, al cărui cetățean de onoare astăzi este. Printre scrierile sale intens premiate, se numără și cartea intitulată Femeia cu fustă violet (The Woman in the Purple Skirt), distinsă cu premiul Akutagawa, în anul 2019, anul apariției sale. Spre încântarea mea, aveam să aflu la scurt timp despre faptul că volumul a fost deja tradus și în limba română, cândva prin 2022, văzând tot atunci lumina zilei sub egida editurii Humanitas, în colecția Raftul Denisei. Iar o bucurie și mai mare o reprezintă pentru mine includerea în aceeași colecție și desigur – la aceeași editură, a unui alt titlu al autoarei, ce se află și el pe lista mea, de ceva vreme. Este vorba despre Fata care s-a transformat în bețișoare (The Girl Who Turned into a Pair of Chopsticks), apărută, așadar, tot la editura Humanitas, în anul 2023.
Revenind însă la lectura-mi de curând dusă la bun sfârșit, pot spune că Femeia cu fustă violet, de Natsuko Imamura a constituit pentru mine o surpriză tare plăcută și tare ieșită din tipare. Și asta în ciuda a ceea ce unii sau alții nu se dau în lături de la a clasifica drept o poveste preponderent ternă și inexpresivă, remarcându-i, încă de la primele pagini, platitudinea specifică literaturii japoneze. Însă, din punctul meu de vedere, nu ai cum trece prea ușor cu gândul peste această scriere fascinantă și pe deplin bizară totodată, o carte ce deslușește cu atât de multă dibăcie tainele meticulozității atenției și nu numai, utilizând-o spre a aduce în atenția cititorilor săi o serie de teme psihologice actuale și complexe.
Femeia cu fustă violet… și Femeia cu pulover galben?
Atunci când vine vorba despre volumul Femeia cu fustă violet, fără doar și poate că toate cele 22 nu foarte lungi capitole ale sale se concentrează, în integralitatea lor, asupra unei extrem de… colorate (și la propriu și la figurat) relații parasociale. Aceasta din urmă se încheagă, oarecum unilateral, între Femeia cu fustă violet (cea regăsită și în titlul cărții) și auto-intitulata Femeie cu pulover galben – din postura sa de protagonistă și naratoare. Cele două, în caz că vă întrebați, posedă și câte un nume: Mayuko Hino, respectiv Gondo-san, însă de prea puține ori ele se vor identifica cu acesta, de-a lungul romanului. Îndreptându-ne din nou atența asupra anterior menționatei legături între cele două personaje ce locuiesc unul în proximitatea celuilalt, ceea ce debutează ca o simplă și inocentă curiozitate din partea Femeii cu pulover galben, se transformă treptat, dar sigur, într-o reală obsesie. Și nu, nu exagerez atunci când spun asta. Cu alte cuvinte, naratoarea noastră ajunge astfel de la a o remarca pur și simplu pe Femeia cu fustă violet, la o urmări tot mai îndeaproape și tot mai agresiv, până când între acțiunile ei și ceea ce s-ar putea numi un adevărat stalker nu mai rămâne nicio vagă urmă de diferență. Și nici măcar în momentul în care acest voyeurism se apropie vertiginos de a atinge cote inimaginabile, urmărirea nu se oprește însă. Și asta datorită faptului că Femeia cu pulover galben ajunge să îi influențeze în mod indirect deciziile Femeii cu fustă violet, determinând-o pe aceasta din urmă chiar să își îndrepte atenția spre un loc de muncă ales de ea (n.r. – de Femeia cu piulover galben). Toate acestea sunt posibile întrucât protagonista noastră cunoaște mult prea bine tabieturile Femeii cu fustă violet, chiar și banca pe care ea se așează mereu. Prin urmare, de aici și până la a-i presăra literalmente în cale tot felul de indicii, nu mai rămâne decât un pas. Femeia cu pulover galben consemnează, mai apoi, de asemenea, și schimbările prin care trece Femeia cu fustă violet odată cu noul său loc de muncă, bârfele care se țes necontenit în jurul acesteia, precum și noua și neașteptata relație amoroasă în care aceasta se implică. Finalul cărții este unul care escaladează rapid către o situație extrem de tensionată care pledează, în ciuda gravității sale, pentru scopul bine creionat al scrierii lui Natsuko Imamura.
Un roman despre singurătate, bullying și statutul femeii în societate
Femeia cu fustă violet, de Natsuko Imamura reprezintă în definitiv și privind dincolo de întâmplările sale, un roman ce abordează o tematică complexă și deoporivă cum nu se poate mai actuală și mai relevantă zilelor noastre și modului nostru de viață actual. Cartea abordează într-un mod deloc voalat, după cum poate că ați înțeles deja, ideea singurătății duse la extrem și a efectelor atât de nocive ale izolării sociale. După cum reiese și din comportamentul aparent de neînțeles al Femeii cu pulover galben, cele de mai sus conduc inevitabil către o nestăvilită dorință de a stabili legături cât mai pline de sens, cu cei din jur. Chiar dacă modul în care se întâmplă asta nu este cel mai fericit, ca să spun așa. În egală măsură, lectura este oarecum liniară și la fel de ușor de parcurs și de aprofundat. După cum menționam și adineaori, mie una mi-a plăcut chiar foarte mult și cu siguranță aș mai citi și alte cărți scrise de Natsuko Imamura. Mai mult decât atât, vă recomand cu drag aceast volum dacă v-ați propus să vă extindeți orizonturile literare și să cuprindeți în listele voastre titluri cât mai diverse. Un exemplu în acest sens ar fi provocarea Cărți, în jurul lumii, care mi-a stârnit și mie interesul și pe care am ales să o urmez cu conștiinciozitate. Și cu toate că Natsuko Imamura s-ar fi potrivit mănușă pe chenarul momentan gol Japoniei, cred totuși că am să rămân la a i-l dedica lui Murakami, după cum stabilisem inițial. Însă dacă vă face plăcere să vă delectați cu lecturi ceva mai rarefiate, însă nu mai puțin complexe, Femeia cu fustă violet este cu siguranță alegerea cea mai potrivită.
Highlights
În cartierul nostru locuiește o doamnă pe care lumea a poreclit-o Femeia cu fustă violet. Bineînțeles, numele i se trage de la nelipsita-i fustă violet. La început am crezut că-i o fetișcană – poate pentru că-i mărunțică de statură și are pletele negre și drepte, care-i ajung până la umeri. De departe ai jura că-i o școlăriță, însă de aproape nu-i tocmai o jună. Are pe față câteva pete maronii de vârstă, iar părul negru care-i atârnă până la umeri, este uscat și lipsit de strălucire. O dată pe săptămână se înființează la patiseria din galeria comercială și își face cinste cu o brioșă cu cremă de lapte. Eu, pitită într-un colț unde mă prefac interesată de niște pateuri, n-o scap nicio clipă din ochi.
Cu drag de lectură,
