Recenzie “Sedus”, de Erlend Loe
Am citit Sedus, de Erlend Loe, ca parte a provocării literare Cărți, în jurul lumii. Am decis ca, pentru mine cel puțin, această provocare să presupună citirea unui volum de ficțiune din fiecare țară de pe glob; prin urmare, iată aici lectura aleasă pentru Norvegia (a cincisprezecea țară în care voi fi poposit deja, ca parte a acestui livresc demers). Îl avem așadar pe Erlend Loe, scriitor norvegian născut în anul 1969 și recunoscut la nivel internațional nu doar grație cărților sale pentru copii și a personajului său Kurt, ci și grație romanului de față. Sedus, pe numele său original Naïve. Super a apărut pentru prima dată în anul 1996, constituind a doua scriere de tip roman a autorului și ajungând până astăzi să fie tradusă în zeci de limbi, datorită popularității sale crescânde. În varianta sa din limba română, cartea a văzut lumina zilei în 2022, sub egida editurii Casa Cărții de Știință și totodată ca parte a colecției Nordica. Perceput în zilele noastre drept reprezentativ pentru opera lui Loe în integralitatea ei, Sedus se materializează în ceea ce s-ar putea cu ușurință identifica drept un jurnal al unui autor fără nume și fără vârstă deopotrivă, ce le servește cititorilor săi un tip de literatură dominată de o lejeritate aparte și un stil cum nu se poate mai degajat (aproape naiv, pe alocuri). Nu putem să uităm aici nici de pronunțatul caracter ironic al romanului, presărat cu tendințe de vădită exagerare și de maxim amuzament în fața inepțiilor relațiilor interumane. După cum afirmă și una dintre traducătoarele volumului, mai exact Ecaterina-Miruna Dumitrașcu, în introducerea cărții, pe care o și semnează, Sedus, de Erlend Loe este un roman care nu condamnă, ci consemnează absurditatea.
“Sedus” reprezintă jurnalul unui narator fără nume care reconstituie traseul relației sale cu Marianne în încercarea de a-i atribui un sens. Femeia este cea care preia frâiele concubinajului – de la o comodă gălbuie adusă cu forța în apartamentul naratorului până la secarea conștiinței de sine a acestuia, Marianne poate fi considerată o caricatură anti-feministă a inversării rolurilor de gen atribuite de societate. Ușurința cu care intră și iese din viața naratorului o transformă pe parcursul romanului într-o forță manipulatoare căruia protagonistul nu îi poate face față.
Un jurnal în 3 părți și 300 de însemnări
Romanul lui Erlend Loe, Sedus, este alcătuit din trei părți – nimic neobișnuit până acum. Acestea delimitează la fel de multe stadii importante și oarecum existențiale atât ale naratorului – ca individ (spre exemplu, pierderea locului de muncă), cât și ale relației sale cu aproape la fel de misterioasa lui parteneră, pe numele ei, Marianne (amintim aici de plecarea lor într-o călătorie menită să le faciliteze regăsirea sensului pierdut al vieții, la începutul celei de-a doua părți). Ineditul scrierii își face de-abia acum simțită prezența. Fiecare dintre aceste mari capitole, dacă vreți, se decantează, la rândul lui, în ceea ce am putea numi 100 de paragrafe, ba chiar și atent numerotate. Cu mențiunea că dimensiunile acestora diferă considerabil, de la caz la caz, de la o simplă propoziție, la o frază sau chiar la o bucată zdravănă de text (ce se poate-ntinde cu nonșalanță chiar și pe mai mult de jumătate de pagină). Putem completa, așadar, precedentele mele afirmații cum că Sedus, de Erlend Loe se prezintă drept un jurnal, alăturând aici ideea unui soi de colecție de nici mai mult, nici mai puțin de 300 consemnări venite din partea neexperimentatului nostru narator. Mai mult decât atât, acestea din urmă sunt profund marcate de un stil colocvial indubitabil și presărate răzleț cu ceea ce se distinge a reprezenta un timid flux al conștiinței. Îmi imaginez că, cel puțin din acest punct de vedere, traducerea romanului a reprezentat o adevărată provocare; însă una trecută cu brio, în opinia mea.
În egală măsură, se poate spune despre protagonistul acestui roman că servește drept exponent al celor ce se luptă cu o stimă de sine scăzută, cu o vulnerabilitate pe alocuri extremă în fața sentimentelor de iubire și care posedă, pe deasupra și un pronunțat caracter introvertit. El se dovedește a fi o persoană total lipsită de experiență de viață, motiv pentru care până într-un anumit punct al existenței sale pare să se dedea complet vâltorii acestor neajunsuri de ordin personal. Din acest punct de vedere avem de a face cu un narator care nu are cum altfel decât a sfârși sedus de mantra dominatoare a unei femei care literalmente este capabilă să îl învârtă pe degete. Relația dintre cei doi nu pare să fi avut nici ea un început prea consensual, iar personalitatea și ideile sale din postura de partener se transformă adesea în subiect de dezbatere, în ochii Mariannei. Însă în pofida acestor aparente crize existențiale atât de prezente la nivel de conținut, romanul nu prezintă nici măcar o urmă de caracter moralist și nici de spirit critic, reușind să creioneze totul cu umor și cu o detașare ce își manifestă, pe alocuri, tendința de a deveni cam greu tolerabilă (cel puțin până îți dai seama cum funcționează această carte). După nenumărate discuții, multe călătorii interioare și exterioare, diverse întâmplări și alte câteva momente cringe, Marianne se desparte de el și se împacă mai apoi cu acesta, într-o manieră care nu diferă cu mult de tumultosul început al relației dintre cei doi. Iar asta se petrece în ciuda unor absurdități cvasi-incomprehensibile, dar vă reamintesc că oricât de intrigante vă vor părea aceste abordări, nota romanului nu se dezminte nicio clipă, nu face lasă loc niciunei urme de compromis, iar cititorii se vor seduși la rândul lor, de mrejele acestei proze naive și eminamente constatatoare.
Așteptările, bată-le vina…
Dimensiunile romanului Sedus, de Erlend Loe nu sunt nici pe departe colosale, ci dimpotrivă. La cele 156 de pagini ale traducerii sale în limba română, lectura sa merge mai mult decât lejer; ceea ce în acest caz denotă o tehnică bine pusă la punct a scrierii. Cred că în ceea ce mă privește, așteptările mele au fost ceva mai ridicate de la început, ori ceva mai orientate către o altă perspectivă, determinându-mă necontenit să urmăresc mai multă filozofeală directă și profunzime nemijlocită, în cele scrise. Căci după cum vă spuneam și insist asupra acestui aspect, temele abordate în acest roman nu sunt sub nicio formă superificale, însă eu una nu am întrezărit mai deloc modul lor de abordare și punerea lor în pagină, la propriu și la figurat. Am fost, prin urmare, total surprinsă de această lectură inedită, însă i-am înțeles până la urmă mecanismul și am ajuns să o apreciez pentru autenticitatea sa. Cu toate acestea, am ales să mă rezum la extrem de plictisitorul scor alăturat. În momentul de față nu pot să spun că nu aș mai citi nimic de Erlend Loe, însă cu siguranță nu ar fi ceva spre care m-aș arunca în secunda doi.
Highlights
5) Într-o seară a vrut să mă sărute. Trebuie să fi crezut că era momentul potrivit. Am văzut clar că trăgea aer în piept, țuguindu-și buzele tremurânde în timp ce se înclina spre mine. Vrei ceai de portocale?, am întrebat (am miere). Oh, ai miere, îmi spuse ea încet.
9) În aceeași seară s-a mutat la mine cu douăsprezece cutii de carton de dimensiuni medii și o comodă de culoare crem-gălbuie.
Nu găseam tirbușonul. Ei asta era culmea. Unde putea fi? Și l-am căutat un timp îndelungat. Am deschis sertarele în repetate rânduri, însă, adevărul era că nu aveam un tirbușon, pentru că nu mai băusem niciodată vin.
Totuși, ea era acolo, și comoda era acolo, iar hainele și lucrurile ei se amestecaseră deja cu ale mele. Super. M-am hotărât să încerc să mă îndrăgostesc nebunește de ea. Aveam să încep chiar de a doua zi. N-avea cum să îmi ia atât de mult timp.
300) Și în mijlocul nopții m-am trezit. Paralizat de gândul că singurul om din lume care îmi va trăi viața sunt eu.
Cu drag de lectură,
