Recenzie “Prietena mea genială”, de Elena Ferrante
Prietena mea genială, de Elena Ferrante reprezintă pentru mine un volum pe care l-am citit ca parte a unei provocări literare ce presupune lecturarea unei cărți/serii din fiecare țară de pe glob – Italia, în cazul de față (și despre care provocare puteți afla mai multe detalii aici). Iar după cum poate că mulți dintre voi știți deja, Prietena mea genială face parte din așa-numita Tetralogie napolitană, alături de alte trei volume ale autoarei, intitulate, după cum urmează: Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea fetiței pierdute. În ceea ce mă privește, eu am citit și voi citi, în continuare, volumele seriei în limba engleză (căci așa le-am cumpărat), însă să știți că ele se găsesc traduse și la noi, la editura Pandora.
Un mister și o figură enigmatică în lumea literară a zilelor noastre, Elena Ferrante reprezintă, de fapt și de drept, pseudonimul unei scriitoare italiene contemporane – după cum spuneam, identitatea sa reală fiind însă necunoscută în afara granițelor speculațiilor deja existente, care i-au atribuit de-a lungul timpului chiar și eticheta de autor colectiv. Ce presupune asta? Păi, titulatura de autor colectiv se referă la un grup de autori care colaborează pentru a crea o lucrare literară sau artistică. Astfel, în loc să fie atribuită unei singure persoane, lucrarea este semnată în numele respectivei colectivități. Cert este că, identitatea reală a lui Ferrante a reușit să rămână îndelung nedeslușită, ținând cont de faptul că debutul său literar a fost marcat de apariția volumului Iubire amară, în anul 1992.
Primul volum al Tetralogiei napolitane
Tetralogia napolitană, prin prisma primului său volum – Prietena mea genială (apărut pentru prima dată în anul 2011), aduce în prim plan nu doar profunda prietenie dintre două personaje feminine, Elena Greco și Lila Cerullo, ci și viața acestora, pe fondul traiului domestic dintr-un Napoli postbelic, la 1950, dominat nu doar de sărăcie și violență, dar și de patriarhat și conservatorism. Este cunoscută deja dealtfel predilecția autoarei pentru teme precum feminismul și condiția femeii în societate, perspective care se regăsesc bine înrădăcinate și în cadrul acestui roman și care îl fac cu atât mai valoros, după părerea mea.
Din punct de vedere al structurii sale, Prietena mea genială se împarte în două mari părți, ce delimitează clar perioada de copilărie, urmată desigur de cea de adolescență, a celor două fete. Povestea ne este relatată din perspectiva nimeni alteia decât Elena Greco (căreia mulți au considerat chiar a-i atribui calitatea de alter-ego a lui Ferrante), ajunsă la o vârstă considerabil înaintată, după cum cititorul are să afle încă de la debutul cărții. Vestea pe care Elena o primește de la Rino, fiul Lilei Cerullo, despre dispariția acesteia din urmă, declanșează în aceasta dorința aprinsă de a remomora în scris tot ceea ce le-a legat pe cele două prietene, de-a lungul timpului. Prin urmare, de aici încolo, Prietena mea genială devine o complexă și deopotrivă covârșitoare întoarcere în timp, țesută cu măiestrie, încărcată de emoții, regrete și întrebări, pe care am savurat-o și la care mi-a stat necontenit gândul, din secunda în care îndrăzneam să las cartea din mână.
Childhood – The Story of Don Achille / Adolescence – The Story of the Shoes
În prima parte a romanului, mai exact în cea care s-ar traduce Copilărie – Povestea lui Don Achille, Elena și Lila au undeva puțin sub zece ani, însă chiar și de la această fragedă vârstă, natura relației de amiciție dintre cele două prinde tot mai mult contur. Cu alte cuvinte, Elena are parte de o relație oarecum contradictorie cu Lila, admirând-o pentru inteligența și pentru abilitățile sale neobișnuite, pentru curajul și independența ei. În această lumină, Lila reprezintă o reală sursă de inspirație pentru prietena sa, provocând-o necontienit să-și depășească limitele și să nu renunțe la a fi cât se poate de competitivă. În același timp, Elena nutrește tot mai evident și o serie de sentimente de invidie și de dorință de a fi mereu măcar pe picior de egalitate cu Lila. Pe nesimțite, se încheagă astfel un soi de rivalitate între cele două, iar Elena realizează treptat că se simte adesea nesigură în fața performanțelor de orice natură ale Lilei și că își dorește să primească și ea la fel de multă recunoaștere și admirație.
She seemed the strongest of us girls, stronger than Enzo, than Alfonso, than Stefano, stronger than her brother Rino, stronger than our parents, stronger than all the adults including the teacher and the carabinieri, who could put you in jail. Although she was fragile in appearance, every prohibition lost substance in her presence. She knew how to go beyond the limit without ever truly suffering the consequences. In the end people gave in, and were even, however unwillingly, compelled to praise her.
Pe măsură ce povestea avansează, cu precădere în partea a doua a volumului – intitulată Adolescență – Povestea pantofilor, vor exista atât momente de apropiere și loialitate, cât și de dezamăgire și trădare. Elena rămâne cea care luptă în continuare să deslușească esența legăturii lor, iar sentimentele ei pentru Lila evoluează pe măsură ce trec prin diverse experiențe și etape ale vieții. Sfârșitul volumului Prietena mea genială le găsește pe cele două prietene aparent în puncte diametral opuse ale existenței, Lila dobândind râvnitul statut de soție, al vremii, iar Elena (care a ales în pofida aparentelor piedici să se dedea în continuare studiului) absorbită în continuare de înercarea de a naviga prin tumultoasa-i existență.
Dintre cele două părți, cea dedicată adolescenței ocupă cea mai mare parte din roman și este, din punctul meu de vedere și cea mai interesantă, fiind marcată de interacțiuni sociale tot mai diverse și de revelatoria perioadă a primelor iubiri.
Ce am apreciat la “Prietena mea genială”
Dacă este să mă opresc asupra a două aspecte majore pe care le apreciez la acest volum, atunci cu siguranță ele fac referire, în primul rând la profunzimea și autenticitatea personajelor și în al doilea rând la realista portretizare a vieții în Napoli, despre care vă povesteam și adineaori.
Elena Ferrante a reușit să dea viață unor personaje complexe, cu trăsături realiste și emoții puternice, a căror evoluție devine tot mai tentant a o urmări, în toate nuanțele sale, cu momente de sprijin și camaraderie, dar și de rivalitate și tensiune. Legătura dintre Elena și Lila este mereu surprinzătoare, intrigantă pe alocuri, de la episodul jocului cu păpușile și îndrăzneala de a poposi la ușa temutului Don Achille și până la eșuata escapadă a acestora pe malul mării ori, mult mai târziu, la sprijinul pe care Lila ajunge să îl solicite Elenei în pregătirea recepției dedicate nunții sale și în gestionarea relației cu noua sa familie. Cred că aici este momentul în care o replică a Lilei (adresată Elenei) m-a determinat să privesc dintr-un cu totul alt unghi titlul romanului, pe care până atunci l-am perceput fără echivoc ca fiind întruchiparea sentimentelor lui Lenù, față de prietena sa:
“Not for you,” Lila replies ardently, “you’re my brilliant friend, you have to be the best of all, boys and girls.”
M-a impresionat modul în care, făcând apel la simplele cuvinte de mai sus, Lila reușește cumva să vină în sprijinul echivalării relației dintre cele două și să-și recunoască nemijlocit la fel de puternicele sentimentele față de amica ei de-o viață.
Lila knew that I had that fear, my doll talked about it out loud. And so, on the day we exchanged our dolls for the first time – with no discussion, only looks and gestures – as soon as she had Tina, she pushed her through the grate and let her fall into the darkness.
My card was dense with borrowings and returns, and the teacher first congratulated me on my diligence, then asked me about Lila, showing regret that she and her whole family had stopped taking out books. It’s hard to explain why, but that regret made me suffer. It seemed to be the sign of a true interest in Lila, something much stronger than the compliments for my discipline as a constant reader.
În egală măsură, Prietena mea genială oferă o imagine vibrantă și autentică a vieții în Napoli în anii ’50. Elena Ferrante surprinde în mod detaliat atmosfera socială, culturală și economică a cartierului și a comunității în care cresc personajele principale și de care unele vor alege, mai mult sau mai puțin, să se îndepărteze.
At that moment I knew what the plebs were, much more clearly than when, years earlier, she had asked me. The plebs were us. The plebs were that fight for food and wine, that quarrel over who should be served first and better, that dirty floor on which the waiters clattered back and forth, those increasingly vulgar toasts. The plebs were my mother, who had drunk wine and now was leaning against my father’s shoulder, while he, serious, laughed, his mouth gaping, at the sexual allusions of the metal dealer. They were all laughing, even Lila, with the expression of one who has a role and will play it to the utmost.
Și având în vedere că volumul în discuție face parte dintr-o serie, deznodământul său poate fi perceput ca unul intermediar sau mai degrabă ca unul ce marchează finalul anilor de adolescență ai personajelor și trecerea către etapa tinereții, cu care se deschide cartea următoare a Tetralogiei napolitane și anume Povestea noului nume.
Cu drag de lectură,
