Recenzie “Povestea noului nume”, de Elena Ferrante
Tocmai ce am terminat de citit Povestea noului nume, de Elena Ferrante, ca parte a unei provocări literare ce presupune lecturarea unei cărți/serii (în cazul de față) din fiecare țară de pe glob – Italia, de această dată (și despre care provocare puteți afla mai multe detalii aici). Iar după cum poate că mulți dintre voi știți deja, Povestea noului nume este al doilea din așa-numita Tetralogie napolitană, din care mai fac parte, după cum urmează: Prietena mea genială, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea fetiței pierdute. În ceea ce mă privește, eu am citit și voi citi, în continuare, volumele seriei în limba engleză (căci așa le-am cumpărat), însă să știți că ele se găsesc traduse și la noi, la editura Pandora.
Un mister și o figură enigmatică în lumea literară a zilelor noastre, Elena Ferrante reprezintă, de fapt și de drept, pseudonimul unei scriitoare italiene contemporane – după cum spuneam, identitatea sa reală fiind însă necunoscută în afara granițelor speculațiilor deja existente, care i-au atribuit de-a lungul timpului chiar și eticheta de autor colectiv. Ce presupune asta? Păi, titulatura de autor colectiv se referă la un grup de autori care colaborează pentru a crea o lucrare literară sau artistică. Astfel, în loc să fie atribuită unei singure persoane, lucrarea este semnată în numele respectivei colectivități. Cert este că, identitatea reală a lui Ferrante a reușit să rămână îndelung nedeslușită, ținând cont de faptul că debutul său literar a fost marcat de apariția volumului Iubire amară, în anul 1992.
Al doilea volum al Tetralogiei napolitane, pe scurt (cu câteva spoilere!)
Povestea noului nume le găsește pe cele două protagoniste, Lila și Elena, trecute deja de vârsta adolescenței și într-un punct al existenței în care s-ar părea că drumurile lor se despart irevocabil, atât la propriu, cât și la figurat. Și asta o dată pentru că Lila alege să se căsătorească, pe când prietena sa se dedică în continuare, cu la fel de multă vehemență și la fel de puține resurse financiare, studiilor – creând astfel o discrepanță greu de ignorat între modul de viață al celor două tinere. Și cu toate că Elena Greco va accepta să-și părăsi orașul natal, Napoli, pentru a urma cursuri universitare în Pisa, este posibil ca nu aceasta să reprezinte ruptura cea reală care le menține amiciția într-un soi de joc al orgoliilor și al sentimentelor contradictorii. Vacanța din Ischia, pe care Lila și Elena ajung să o petreacă oarecum tot împreună, marchează pentru mine punctul poate cel mai tensionat al relației dintre cele două, prin prisma legăturii extrem de puternice ce se leagă acolo, între Lila și Nino (pentru care, la rândul ei, și Elena simte ceva și chiar va fi avut un cuvânt de spus față de destinația în sine, știind prea bine locul în care se afla deja tânărul). Și dacă în cazul Lilei, situația se prezintă în mare parte nefericită pe tot parcursul volumului, Elena pare totuși a-și fi găsit un drum ceva mai stabil, capabil de a-i oferi mai multă încredere în propriile forțe și care chiar culminează cu publicarea unei cărți ce-i poartă semnătura. Apariția, după ani, a lui Nino Sarratore (care va avea, la acel moment, chiar și un fiu cu Lila) tocmai la lansarea oficială a volumului Elenei, încheie romanul într-o notă tensionată și surprinzătoare.
Youth – precum și fundalul dezolant al anilor tinereții personajelor
“I would always be afraid: afraid of saying the wrong thing, of using an exaggerated tone, of dressing unsuitably, of revealing petty feelings, of not having interesting thoughts.”
Dacă în Prietena mea genială cititorul parcurge perioada copilăriei și adolescenței protagonistelor, în Povestea noului nume, după cum am mai spus deja, tinerețea capătă prim-planul, întreg volumul fiind dedicat acesteia. Ceea ce nu se schimbă însă este contextul social ce servește drept fundal tuturor întâmplărilor din carte și anume cel al traiului domestic dintr-un Napoli postbelic, dominat nu doar de sărăcie și violență, dar și de patriarhat și conservatorism. Volumul se deschide dealtfel cu un episod traumatic petrecut în timpul primei nopți a lunii de miere din Amalfi, a Lilei și a soțului ei Stefano Carracci și nu este nici pe departe ultimul de acest fel, violența domestică fiind omniprezentă, ba chiar justificată prin prisma relațiilor familiale. Evident că tânăra Lila nu este singura supusă unui astfel de tratament, în fața căruia ea aparent nu cedează și afișează tot mereu o resemnare asumată, sub cupola căreia va încerca totuși să-și trăiască, cu sau fără succes, viața. Interpretez faptul că Povestea noului nume face mai mult ca sigur referire la noul statut al Lilei Cerullo, devenită acum Signora Carracci, statut creionat prin ochii Elenei, care continuă, în nenumărate rânduri, să se raporteze și să se compare necontenit cu amica sa, părând a fi capabilă să se definească doar cu ajutorul comportamentului Lilei și atribuindu-i, la fel ca și în primul roman, un loc pe piedestalul la care ea simte că nu va putea nici măcar accede niciodată.
Ce am apreciat la “Povestea noului nume”
Dacă este să tratez comparativ primele două volume ale tetralogiei lui Ferrante, Povestea noului nume mi-a plăcut mai mult decât Prietena mea genială. Vârsta personajelor este acum una și mai ofertantă, iar personalitățile lor par să se definească tot mai mult, fără însă a-și pierde din autenticitatea pe care am remarcat-o și odată cu lectura primei cărți din serie. În egală măsură, apreciez faptul că autoarea aduce în atenție condiția femeii într-o societate mai mult sau mai puțin actuală, iar cartea m-a pus pe gânduri de suficient de multe ori, în acest sens.
“If nothing could save us, not money, not a male body, and not even studying, we might as well destroy everything immediately.”
“The only woman’s body I had studied, with ever-increasing apprehension, was the lame body of my mother, and I had felt pressed, threatened by that image, and still feared that it would suddenly impose itself on mine. That day, instead, I saw clearly the mothers of the old neighborhood. They were nervous, they were acquiescent. They were silent, with tight lips and stooping shoulders, or they yelled terrible insults at the children who harassed them. Extremely thin, with hollow eyes and cheeks, they lugged shopping bags and small children who clung to their skirts and wanted to be picked up. And, good God, they were ten, at most twenty years older than me. Yet they appeared to have lost those feminine qualities that were so important to us girls and that we accentuated with clothes, with makeup. They had been consumed by the bodies of husbands, fathers, brothers, whom they ultimately came to resemble, because of their labors or the arrival of old age, of illness. When did that transformation begin? With housework? With pregnancies? With beatings?”
Cu drag de lectură,
