Recenzie “Prinde iepurele”, de Lana Bastašić
Premiul Uniunii Europene pentru literatură
Nu mai devreme de anul 2018 avea să apară pentru prima dată Prinde iepurele (Uhvati zeca), de Lana Bastašić. Mai apoi, la distanță de câțiva ani (undeva prin 2023) varianta în limba română a cărții prinde și ea contur sub egida editurii Black Button Books și grație contribuției traducătoarei sale, Octavia Nedelcu. Prinde iepurele reprezintă, de fapt și de drept, primul roman al autoarei, născută la Zagreb, în anul 1986. El a fost tradus în peste 15 limbi, printre care în engleză chiar de către Lana Bastašić însăși. Iar succesul său răsunător și-a căpătat binemeritata recunoștere prin intermediul premiului Uniunii Europene pentru literatură, pe care romanul l-a obținut, în anul 2020.
Prinde iepurele spune povestea unei prietenii, a unei dispariții și a ecourilor pe care războiul le lasă peste ani. Expune intimitățile relației de prietenie dintre două femei, cu toată suferința, iubirea, dezamăgirea și neînțelegerile ei. Expune o călătorie prin spațiul ex-iugoslav și prin limitările memoriei care silesc povestitoarea să regândească felul în care a înțeles lucrurile în copilărie: pe cea mai bună prietenă a ei, primele experiențe împărtășite, dar și limitele religioase și sociale care le-au separat și le-au catapultat în vieți atât de diferite.
La intersecția a două opere extrem de cunoscute: “Alice în Țara Minunilor”, de Lewis Caroll și minunata Tetralogie napoletană a Elenei Ferrante
În varianta sa în limba română Prinde iepurele însumează nici mai mult, nici mai puțin de 229 pagini. Ca și structură, nu putem trece cu vederea cele 12 capitole câtuși de puțin speciale. Mai exact, ele se caracterizează printr-un fel de dublă stratificare – prima parte a fiecărui capitol regăsindu-se puternic ancorată în prezentul narațiunii, pe când cea de-a doua este exclusiv dedicată nostalgicelor rememorări ale naratoarei, pe numele ei Sara. Prinde iepurele, de Lana Bastašić se situează cu ușurință la intersecția a două opere extrem de cunoscute: Alice în Țara Minunilor, de Lewis Caroll și minunata Tetralogie napoletană a Elenei Ferrante. Se prea poate ca trimiterea la Alice și la Caroll deopotrivă să treacă drept oarecum evidentă încă din titlul cărții (chiar și în lipsa unei referințe cromatice clare). Și la fel ca pe meleagurile Țării Minunilor și în cazul romanului Lanei Bastašić iepurele alb al Leijlei deservește simbolul curiozității, al căutării neîntrerupte, al speranței. Mai mult decât atât și după cum voi fi menționat deja, Prinde iepurele are un total de 12 capitole, număr de capitole dealtfel identic cu cel din faimoasa poveste a lui Lewis Caroll. În ceea ce o privește pe Ferrante și faimoasa prietenie dintre ale sale Lila și Elena, lucrurile nu se lasă foarte mult așteptate nici în cazul volumului Prinde iepurele, căci încă din primele sale pagini, o vom cunoaște pe Sara și prin ochii săi, pe Leijla Begić – această Lila în versiune balcanică, dacă vreți și totodată cealaltă jumătate a prieteniei din roman, prietenie profund marcată și în cazul de față (la fel ca și în cazul Tetralogiei napolitane), de asprul fundal socio-politic (războiul bosniac). Urmând paralela cu seria lui Ferrante, Sara se situează față de Leijla într-o postură cum nu se poate mai asemănătoare cu cea în care Elena Greco o face, în raport cu strașnica Lila.
Dacă ar putea, s-ar strecura între două fraze ca o molie între două lamele de jaluzea venețiană ca să-mi submineze povestea din interior.
Scurt rezumat
Acțiunea romanului Prinde iepurele este pusă în mișcare de un aparent banal apel telefonic pe care Sara, stabilită acum în Dublin alături de partenerul ei Michael, îl primește tocmai din partea prietenei sale din copilărie, Leijla, cu care aflăm că nu a mai păstrat legătura de peste 12 ani și care trăiește în continuare în țara lor natală Bosnia, mai exact în Mostar. Motivul apelului (care aparent o răscolește profund pe Sara) nu este unul oarecare, ci îl are ca subiect chiar pe fratele Leijlei, dispărut încă de la începutul războiului. Aceasta din urmă îi cere prietenei sale ajutorul spre a călători împreună la Viena, acolo unde se presupune că Armin s-ar afla. Iar în ciuda impulsului de a o refuza inițial, Sara acceptă resemnată participarea la această călătorie, dedându-se astfel unei adevărate reîntoarceri la origini și implicit la trecutul său pe care pentru scurt timp a avut impresia că l-a putut lăsa definitiv în urmă. Himera regăsirii lui Armin, față de care poate nu doar copila Sara nutrește sincere sentimente de simpatie, precum și nostalgia unei cândva extrem de strânse prietenii reprezintă pentru Sara acest iepure alb pe care decide că merită a-l alerga la nesfârșit. Iepurele alb nu are să apară însă doar la nivel simbolic în roman, ci și sub forma mult iubitului animal de companie al Leijlei.
De ce venisem de fapt la ea în acea noapte? Am vrut s-o ignor, să nu sar la primul os pe care mi-l aruncase. Dar în dimineața aceea și-a găsit iepurașul alb mort pe gresia rece din baie.
Stăteam într-o sufragerie mică în care fiecare suprafață avea propriul mileu croșetat, de parcă niște rozete de zăpadă s-ar fi răspândit prin apartamentul doamnei Knezevici, pentru totdeauna așezate pe televizor, pe măsuța de cafea, pe pervaz. Din fotografiile de familie ne priveau o mulțime de chipuri zâmbitoare, ochi și guri schimonosite de geamul vălurit al vitrinei. Peste tot avea rățuște – de plastic, de ceramică, de pluș cu căpșoarele lor imobile îndreptate spre televizorul din colț. Canapeaua era acoperită cu o pătură uzată. Mă simțeam ca o mică broderie dintr-un goblen, o bucățică de lână roșie înrămată. Totul era atât de cald, atât de colorat, împletind mirosul de vechi și de piele bătrână, ridată.
Prinde iepuele, romanul Lanei Bastašić își întinde timid mrejele către tărâmul realismului magic și nu se dă în lături de la a-i face părtași pe cititorii săi la o reală călătorie inițiatică, conturată din perspectivă exclusiv feminină, de această dată. Sara are oportunitatea de a revedea fostul spațiul geografic al propriei copilării și chiar o figură importantă din trecutul său pe care conștientizează acum că o disprețuiește profund. Pe fondul acestor experiențe și nu numai, diferențele de comportament și de statut dintre ea și Leija devin acum cum nu se poate mai evidente, lucru remarcat chiar și de Leijla însăși. Războiul constituie o prezență indirectă și fantomatică în roman, o negură întunecată, iar singurele aspecte vizibile ale sale sunt efectele-i care se materializează într-o înlănțuire de evenimente mai puțin fericite – de la dispariția lui Armin la atrocitatea otrăvirii câinilor și chiar la o condamnabilă purificare etnică la care unele persoane, printre care și Leijla, sunt supuse odată cu terminarea războiului.
Am așteptat-o afară, în acea semiobscuritate care mi-era în continuare neclară, dar pe care încet-încet învățam s-o accept. Era întunericul “nostru”, ceva cunoscut, care ne estompa granițele și ne ascundea drumurile. După atâtea lucruri străine, după atâtea lucruri împrumutate, întunericul îmi consola acum privirea. Îmi aparținea. Eronat și respingător, dar al meu. Ceva real, fără ambalaje strălucitoare, ceva al nostru.
Propria lectură a romanului Prinde iepurele, de Lana Bastašić face parte dintr-un demers de a descoperi o literatură cât mai vastă, citind cărți din cât mai multe țări de pe glob, Bosnia și Herțegovina – de această dată.
Cu drag de lectură,
