Recenzie “O noapte de dragoste la Iqaluit”, de Felicia Mihali
O noapte de dragoste la Iqaluit poartă semnătura Feliciei Mihali, autoare de origine română, stabilită de ani buni în Montreal. Cartea, apărută pentru prima dată în anul 2021, în limba franceză inițial, a fost tradusă chiar de către Felicia Mihali și publicată (un an mai târziu), la editura Vremea. O noapte de dragoste la Iqaluit oferă cititorilor săi o rară oportunitate de explorare, din confortul propriului lor colț de lectură, atât a unei regiuni geografice reci și îndepărtate, cât și a naturii umane. Conținutul ei, care în versiunea din limba română depășește timid 300 de pagini, se alcătuiește dintr-un număr de 10 capitole, intitulate cât de poate de asemănător și de sugestiv, astfel: Locuri și oameni, Exploratori și legende, Vânt și zăpadă, Tați și copii, Ananas și îmbrățișări, Nasturi și poze, Urși polari și șoferi de taxi, Mâncare și moarte, Mame și soții și Vise și speranțe.
În O noapte de dragoste la Iqaluit, Irina își spune povestea – sau mai degrabă povestea Irinei se continuă, întrucât ea, naratoare în volumul de față, a întruchipat și personajul principal din romanul Iubita din Kandahar (publicat în 2012), aparținând aceleași autoare.
În încercarea de a pierde urma unui trecut mult prea apăsător, tânăra de 34 de ani acceptă numaidecât oportunitatea de a se stabili temporar la Iqaluit și de a ocupa postul de profesoară de limba franceză, la o școală francofonă din cadrul comunității. Lucrurile se complică însă atunci când ajunge să îl cunoască pe Liam O`Connor, unchiul unei dintre elevele sale – Eli. Între cei doi (n.r. Irina și Liam) va lua naștere o legătură câtuși de puțin complicată, marcată adânc de dramele din trecutul ambilor parteneri; o relație ce se dovedește pe cât de confortabilă la nivel intim, pe atât de dificil de gestionat din punct de vedere emoțional. Asta chiar și atunci când, spre finalul romanului, intervin o serie de răsturnări de situație a căror valențe ar putea trece cu ușurință drept suficient de pozitive, din prisma unui cuplu ajuns la un anumit nivel de maturitate.
Într-una din zile am dat din întâmplare peste un post de profesor de franceză în Iqaluit, capitala teritoriului Nunavut, un orășel de 7000 de locuitori de lângă Cercul Polar.
Iqaluit este o așezare situată în insula Baffin, într-un mic fiord al golfului Frobisher.
La Iqaluit însă, maroul era culoarea dominantă în acea perioadă a anului, definind aproape toate elementele peisajului, începând cu colinele, malurile lacurilor, casele, drumurile, afinișurile, bărcile, pieile de focă întinse pe uscat.
Iqaluit, care în inuktitut înseamnă “loc cu mulți pești”.
Însă O noapte de dragoste la Iqaluit nu rămâne doar pe meleagurile unui romance, dominat de suspan și de tușele sale specifice, căci să nu uităm că acțiunea sa nu se petrece oriunde, ci tocmai în Iqaluitul înghețat (capitala statului canadian Nunavut), acolo unde noaptea durează nici mai mult, nici mai puțin de șase luni de zile. Romanul devinde, din acest unghi, o reală invitație la explorare menită să aducă la suprafață nu doar o serie de noțiuni geografice, ci și istorii părtinitoare și expediții lamentabil eșuate, legende fascinante și alte câte și mai câte povești locale. Ele vor însufleți, prin înșiruirea lor necontenită pe tot parcursul cărții, întreaga comunitate inuită din care protagonista va face parte pentru scurt timp și vor oferi o perspectivă extrem de ancorată în realitate asupra locului și a modului de viață specific, percepute ca un adevărat miraj turistic în ochii neiertători ai celor ce îl privesc dintr-o postură cum nu se poate mai privilegiată și care se grăbesc să-i judece îndeletnicirile de care depinde nimic altceva decât însăși supraviețuirea localnicilor, spre exemplu.
Regula rămâne valabilă chiar și în ziua de azi; mare parte dintre cei care vin în nord sunt mai degrabă fascinați de ceea ce se ascunde sub gheață decât de oamenii care îl locuiesc. Regiunea arctică a rămas domeniul aventurierilor din toate colțurile lumii care debarcă în fiecare zi pe pista aeroportului din Iqaluit. La prima vedere, culoarea pielii și originea par să conteze mai puțin ca în sud, dar acest lucru nu-i împiedică pe albi să pună stăpânire pe tot ceea ce produce bani.
După numai o săptămână de la sosirea mea aici, am înțeles că, în Iqaluit, șoferii de taxi erau în mare parte arabi, paznicii, negri, muncitorii în construcții veneau din Quebec, manageri erau albi din Alberta, iar angajații guvernamentali erau fără excepție din Ontario. Ce se schimbase oare de pe vremea primilor exploratori? Societatea încă era organizată după vechea ierarhie, care punea omul alb în vârful piramidei, în timp ce localnicii rămâneau invizibili.
Se poate spune cu ușurință că în tot ce ține de O noapte de dragoste la Iqaluit, Felicia Mihali a reușit să stabilească echilibrul perfect între ceea ce ar putea reprezenta lectura lejeră a unei povești captivante și o veritabilă meditație chiar asupra modului în care unii aleg să se raporteze la această lume. De la glacialitatea peisajului și deopotrivă la cea a Irinei prin ochii căreia cititorul are acces la întreg universul romanului și până la miciile detalii care îl alcătuiesc, O noapte de dragoste la Iqaluit constituie o frescă a unei lumi interioare complexe care se străduiește să răzbată în mrejele a tot ceea ce o înconjoară. Romanul se încheie, după cum reiese și din titlul ultimului său capitol, într-o notă nostalgică, dar și pe cât se poate de optimistă.
Personal, am ales să mă bucur de lectura acestei cărți în cadrul provocării literare Lumea prin cărți, ce presupune citirea a cel puțin unui volum din fiecare țară de pe glob, cu scopul de a descoperi astfel o literatură cât mai vastă și de a-mi îmbogăți cunoștințele în domeniu. Prin urmare, O noapte de dragoste la Iqaluit, de Felicia Mihali a reprezentat pentru mine alegerea livrească din dreptul României.
Cu drag de lectură,
