Ce cărți am citit în luna iulie

Raportându-mă la obiectivul meu literar anual de 50 de cărți, pe care mi l-am stabilit cu scop total orientativ și cât se poate de motivațional, un număr de aproximativ 4 lecturi pe fiecare lună în parte m-ar ajuta desigur să ajung suficient de aproape de acesta. În mod evident însă, unele perioade mai vin la pachet cu tot soiul de… interferențe cotidiene, iar altele, cum a fost, de exemplu cea recentă, mă încurajează să mă declar mulțumită, mulțumită cu ce cărți am citit în luna iulie, spre exemplu.

Am început cu câteva titluri selectate în prealabil și mi-am dat voie să fac și tot soiul de alte alegeri care mai de care, astfel încât, în luna ce tocmai s-a încheiat pot spune că am citit divers și mă bucură teribil asta. Iar în cele ce urmează am să-ți prezint pe scurt fiecare dintre cărțile pe care le-am citit în luna iulie, opțiuni printre care poate se ascunde și noul tău roman preferat, de care poate nu ai auzit încă.

Shino nu își poate spune numele, de Oshimi Shuzo a reprezentat pentru mine prima manga după o lungă și foarte îndepărtată vreme. Ce-i drept, în ultimul timp am citit destul de multă literatură japoneză (întrucât pregătesc o serie de recomandări de astfel de titluri, aici pe blog) și poate din acest motiv, curiozitatea mea de a reveni la o carte de benzi desenate specifică nu a mai părut din capul locului chiar atât de neîntemeiată. Cartea spune povestea lui Shino Oshima, o adolescentă ce suferă din pricina bâlbismului, tulburare ce o împiedică să comunice și deci să relaționeze cu ceilalți. Și ca și cum nu ar fi suficient, colegii ei de clasă o supun constant bullying-ului, iar adulții din jurul ei se dovedesc la fel de ineficienți în a o ajuta cu adevărat. Asta până când comunicarea reușește să aibă loc altfel, talente ies la suprafață, viața merge înainte și, fără a-i știrbi din personalitatea efervescentă, existența lui Shino pare să-și urmeze cursul. O poveste extrem de personală, după cum o încadrează însăși autoarea ei, de care m-am bucurat in one sitting, cum se spune, căci se citește foarte, foarte repede. Apărută la editura Nemira, în colecția dedicată, Nezumi.

Păstrând registrul, am citit – pe Kindle, de această dată și Vreme ciudată la Tokyo, de Hiromi Kawakami. Trebuie să recunosc că, în cazul de față, cartea m-a prins cam greu și niciodată pe deplin. Cu toate astea, tot aș putea să enumăr (și fără să mă străduiesc prea mult) o serie de aspecte pozitive ce o caracterizează, în viziunea mea – pe scurt, majoritatea dintre acestea țin de locație și de atmosfera generală. Personajul principal din volum este o femeie de aproape 40 de ani, care obișnuiește să-și petreacă timpul frecventând adesea diverse localuri din Tokyo, unde la fel de des, savurează cel puțin un sake. Într-una dintre aceste ieșiri ea îl (re)întâlnește pe un fost profesor de liceu (ajuns acum la venerabila vârstă de aproximativ 70 de ani), al cărui nume nu și-l mai amintește, dar pe care îl va numi Sensei. Între cei doi se încheagă lent o legătură destul de trainică, ce depășește granițele prieteniei și vine să se opună apăsătoarei lor singurătăți (în cheia căreia am ales să citesc și eu cartea lui Kawakami). Un decor inedit, un ritm molcom, meditativ, simplu, curat și specific literaturii japoneze. Cartea a fost tradusă și la noi, la editura Polirom, în 2015, de către Diana-Elena Tihan.

Primul meu roman citit, de Sayaka Murata, a fost Femeia minimarket (undeva prin luna mai). Atât acesta din urmă, cât și Pământeni, abordează aceeași temă și anume pe cea a alienării, în contextul societății japoneze și nu numai, aș îndrăzni să adăug eu. Iar dacă prima carte menționată face acest lucru într-o manieră ceva mai… light, Pământeni se situează la polul taman opus. Opus, de-a dreptul. Avem de a face aici, pe lângă o profundă alienare, cu abuz de minori, cu incest, cu violență și chiar și cu canibalism. Da, ai văzut bine – se întâmplă mai spre sfârșitul cărții și este discutabil necesar sau nu – căci ideea poveștii este oricum faină, clară și deloc subtilă, vocea naivă a naratoarei Natsuki învăluie totul într-o aură cu atât mai stranie, iar metaforele cu valențe distopice și SF nu sunt suficiente pentru a dilua ciudățenia ce te pândește la fiecare pagină din Pământeni. Volumul a apărut, în anul 2023, la aceeași editură Polirom, de data aceasta în traducerea Iolandei Prodan. Și în ciuda avertizărilor cu privire la conținut, pe care sper că le-ați citit mai mult sau mai puțin printre rânduri, romanul rămâne unul cu un mesaj extrem de valabil și de puternic.

Casa ușilor, de Tan Twan Eng este o ficțiune istorică, presărată cu ușoare tușe biografice, care așează într-o poziție relativ centrală o versiune ficționalizată a scriitorului Somerset Maugham (scriitor englez, 1874-1965). Cartea se constituie într-un soi de spațiu de incubare pentru ceea ce avea să reprezinte, în 1926, apariția colecției de șase proze scurte intitulată The Casuarina Tree, semnată de adineaori amintitul Somerset Maugham și inspirată de călătoria sa în Federația Malaya, din anul 1920 – surprinsă, după cum spuneam, în scrierea lui Tan Twan Eng, Casa ușilor. Volumul se găsește și tradus în limba română de către Ioana Petridean și a apărut la editura Trei, recent. Casa ușilor este o lectură generoasă ca număr de pagini, dar care nu te împovărează cu mai mult decât o vie și avidă curiozitate de a afla mai multe despre contextul din jurul scrierii și cu o serie de minunate descrieri de cadre naturale dintre care, în particular, un episod mai de pe la finalul cărții care va rămâne în mintea mea mult timp de acum încolo.

Găsesc Între margini, de Elena Ferrante o lectură foarte potrivită pentru iubitorii scrisului, în general și pentru iubitorii lui Ferrante, în particular, desigur. Și asta pentru că volumul atinge subiectul formării lui Ferrante ca scriitoare, al alegerii mai mult sau mai puțin conștiente de a scrie într-un anume fel și al surselor sale de inspirație – chiar și cele ce au determinat-o să dea viață îndrăgitelor personaje feminine din faimoasa sa Tetralogie napolitană.

Ei bine, foaia albă nu era delimitată doar de liniile negre, orizontale, ci și de două linii roșii, verticale, una la stânga, alta la dreapta. Să scrii însemna să te miști între acele linii, iar acele linii – am o amintire foarte limpede despre asta – au fost calvarul meu. Erau acolo anume ca să semnaleze, chiar și prin culoare, că vei fi pedepsită dacă scrisul tău nu rămâne cuprins între acele fire întinse. (…) Am fost pedepsită atât de des, că sensul limitei a devenit parte din mine, iar când scriu de mână, simt amenințarea acelui fir roșu vertical, chiar dacă de mult timp, pe foile pe care le folosesc, nu mai există.

Cred că deziluzie este cuvântul care ar descrie cel mai bine volumul Giuliei Caminito, Apa lacului nu e niciodată dulce. O deziluzie cu atât mai profundă cu cât o are în centrul său pe o copilă, pe o adolescentă a cărei existență este marcată de-o sărăcie lucie. Gaia, căci despre ea este vorba, își petrece o mare parte a copilăriei într-o locuință obținută cu mare dificultate, de pe malul lacului Bracciano, din apropierea Romei – de unde și numele cărții. Captivă într-o familie numeroasă, șlefuită dur de multele greutăți ce le poartă pe umeri, Gaia crește fără prea multe posibilități de a-și înțelege și înfrâna frustrările. Scrierea Giuliei Caminito se regăsește adesea asemuită cu cea a Elenei Ferante și asta aparent nu doar alegerii geografice. Și chiar dacă și tu vei resimțit sau nu această presupusă similitudine, să fii asemănat cu Ferrante nu e puțin lucru, după părerea mea. Pentru mine Apa lacului nu e niciodată dulce a fost o lectură demnă de scorul maxim pe care îl acord de obicei volumelor care reușesc să-mi capteze și sufletul, nu doar atenția. Mai mult decât atât, volumul a obținut numeroase premii (printre care Campiello și Strega Off) și se regăsește deja tradus în peste 20 de limbi. În limba română, cartea a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, în anul 2023, purtând semnătura traducerii Oanei Sălișteanu.

La fel ca și în cazul predecesorului său, în Lăudați și cântați, de Dragoș C. Costache vei descoperi o versiune ficționalizată a Bucureștiului interbelic de la 1926, presărat din plin atât cu zăpezile de altădată, cât și cu manifestările specifice perioadei festive de la final de an, în mijlocul căreia acțiunea sa se desfășoară. Din inima acestui fundal cum nu se poate mai ofertant, se disting din nou (căci să nu uităm că avem de a face totuși cu o serie polițistă) comisar Adrian Popescu și subcomisar Milia Popova – figurile centrale, binecunoscute deja din primul volum. Și pe cât de protocolară ți-ar putea părea această introducere, crede-mă pe cuvânt că nu ai cum să nu ajungi să-ndrăgești chiar și câtuși de puțin acest inedit parteneriat profesional și deopotrivă pe simpaticii săi actanți. Reluând, pe fondul înzăpezitului Crăciun din anul 1926, are loc goana după misteriosul Petre Fântânaru, zis Ghioagă, care comite o serie de crime odioase (în avida sa căutare a ceva, sau poate a cuiva… ) și care pare să pună pe toată lumea la respect, scoțând din ei ori adevărul, ori mațele (după cum spune textul). Până și înfățișarea acestui simbol al răului din volum, dacă îl pot numi așa, poartă însemne întocmai, fiind menționată, în repetate rânduri, statura sa hiperbolică, aproape nepământeană. Un personaj, la fel ca tot ce mișcă, în cartea de față – apărută sub egida grupului editorial Tritonic.