Recenzie “Motanul care voia să salveze cărțile”, de Sosuke Natsukawa
Motanul care voia să salveze cărțile, de Sosuke Natsukawa a apărut la noi pe finalul anului 2022, la editura Litera. Traducerea sa a fost realizată de către Iolanda Prodan, povestea fiind una ce își propune să aducă în atenția cititorilor adevărata dragoste pentru lectură și pentru lumea cărților, în general.
Descrierea volumului
Anticariatul Natsuki este o prăvălioară cu cărți la mâna a doua, situat la marginea orașului. Înăuntru, rafturile, pline cu volume minunate, tronează impunătoare, înalte până la tavan. Lui Rintaro Natsuki îi place nespus acest spațiu primitor, creat de bunicul său. Își petrece multe ore aici, citind în voie. Este refugiul perfect pentru un puști retras și pasionat de lectură. După moartea bunicului său, Rintaro se simte singur și deprimat. Și, din câte se pare, va fi nevoit să închidă anticariatul. Dar apoi se trezește în prăvălie cu un motan vorbitor pe nume Tigruț, care îi cere ajutorul. Motanul are nevoie de un iubitor de cărți care să-l însoțească într-o misiune. Bizarul cuplu va porni în trei aventuri palpitante, menite să salveze cărțile din mâinile oamenilor care le-au sechestrat, le-au maltratat sau le-au trădat. Iar la urmă, rămâne o ultimă misiune de salvare, în care Rintaro va trebui să pornească de unul singur…
Mesajul cărții
Dacă este să fac referire la un simplu gând cu care am rămas în urma lecturii volumului Motanul care voia să salveze cărțile, atunci am să vorbesc numaidecât despre scopul primordial al cărților, după cum se decantează acesta din scrierea lui Sosuke Natsukawa. Din acest punct de vedere și prin înțelepciunea bunicului trecut în neființă al protagonistului, romanul definește țelul literar ca fiind acela de a le reaminti oamenilor despre compasiune și despre lucrurile care contează cu adevărat.
Eu una regăsesc acest mesaj ca necesar în societatea actuală (lăsând la o parte nostalgia pentru clasici ce-și face și ea simțită prezența în opera lui Natsukawa, căci nu e cazul). Și asta pentru că universul livresc al zilelor noastre tinde să se orienteze tot mai des înspre obținere de profit din partea editurilor și reading challenge-uri halucinante – din perspectiva consumatorilor de cărți, care de cele mai multe ori sunt prinși în necunoștință de cauză în capcana quantity over quality. Și iată cum un întreg cerc vicios ia naștere, iar cărțile valoroase, bine scrise și care chiar merită citite se pierd treptat în rândurile celor suficient de intens marketate.
Structura volumului
Revenind la Motanul care voia să salveze cărțile desigur, ceea ce pot spune este că scrierea m-a surprins prin tușa numeroaselor sale elemente fantastice, ce se devoalează într-un cadru cum nu se poate mai prielnic tematicii alese și anume un anticariat. Nu m-am așteptat nicidecum să-ntâlnesc în paginile cărții un motan vorbitor și nici o serie de labirinturi fantasmagorice, cu destinații care mai de care mai bizare, însă cum nu poate mai la subiect. Cu toate acestea, întocmai structura romanului se mulează extrem de simplu pe prezența acestor labirinturi, flancate, conform cuprinsului cărții, de un Prolog și un Epilog.
Prin urmare, volumului Motanul care voia să salveze cărțile, de Sosuke Natsukawa i se atribuie următoare alcătuire:
- Prolog. Cum a început totul
- Primul labirint: Omul care sehestra cărțile
- Al doilea labirint Omul care mutila cărțile
- Al treilea labirint Comerciantul de cărți
- Epilog. Cum s-a sfârșit totul
Adresabilitatea cărții
Lectura acestei cărți este una care decurge fluid și deci rapid, planul fiind unul liniar, cadrul restrâns, iar personajele – puține la număr. Protagoniștii, tânărul Rintaro și colega sa, pe numele ei Sayo, sunt elevi de liceu, detaliu ce extinde adresabilitatea romanului în raport cu diversele categorii de cititori. Cu toate că mesajul amintit adineaori este unul general valabil și relevant pentru cam orice cititor – indiferent de vâstra sa, specificitatea firului narativ și modul în care acționează personajele mi se par mai degrabă potrivite pentru cititorii aflați, de ce nu, chiar și la vârsta protagoniștilor.
Rating personal
Cu toate că am rezonat cu mesajul cărții, am observat și câteva aspecte nu tocmai pe placul meu. Unul dintre ele se referă la personajul animalier cu valențe fantastice, motanul Tigruț. Traducerea numelui său mi se pare cam în neconcordanță cu atitudinea pisicii, poate și datorită formei diminutivale. În versiunea din engleză denumirea aleasă este Tiger, mult mai lesne de asemuit caracterului prefigurat. În egală măsură, unele secvențe lasă de dorit la capitolul tension building, deși acest neajuns poate fi pus și pe seama procesului de traducere. Un exemplu ar fi tendința de exacerbare a unor trăsături negative atribuite diverșilor inhabitanți ai labirinturilor, înaintea parcurgerii lor, pusă pe seama motanului Tigruț. În ciuda acestui fapt, răutatea respectivelor personaje nu se concretizează în mai mult decât niște discuții contradictorii sincere cu Rintaro, care se vor fi soluționat suficient de rapid, spre a se face trecea la o altă etapă a poveștii.
Pe de altă parte și pentru a nu lăsa o impresie negativă pe nedrept volumului Motanul care voia să salveze cărțile, mă voi opri și asupra faptului că am apreciat, pe lângă mesajul cărții și cadrul ales pentru desfășurarea acțiunii (și anume anticariatul bunicului lui Rinatro), precum și descrierile activităților de rutină din cadrul acestuia. Totodată, am rămas plăcut impresionată de inocența legăturii dintre Sayo și Rintaro, o legătură pe cât de discretă și de adolescentină, pe atât de de necontestat în finalul fericit al romanului. Grija pe care Sayo i-o poartă colegului ei de clasă este de-a dreptul înduioșătoare, la fel ca și momentul în care fata realizează că nu doar Rintaro îl poate vedea și auzi pe Tigruț.
E o iluzie să crezi că, cu cât citești mai multe cărți, cu atât ai să cunoști lumea mai bine. Oricât de multe cunoștințe ai aduna din paginile cărților, atât timp cât nu gândești cu propria minte, atât timp cât nu pleci singur la drum, pe picioarele tale, toate cunoștințele pe care le capeți din cărți nu sunt decât niște idei împrumutate, fără sens, inutile.
Să ștearga în fiecare zi praful de pe rafturi și să măture treptele din fața ușii anticariatului erau niște treburi monotone, plictisitoare, care îi luau foarte mult timp, dar tocmai rutina asta obositoare l-a făcut să înțeleagă cât de răbdător a fost bunicul său, cât de grijuliu și de atent la detalii.
În ziua de azi, rareori am șansa să întâlnesc o carte cu suflet. (…) Cuvântul “carte” a ajuns să însemne doar un teanc de pagini imprimate cu litere, legate între coperți.
În concluzie…
… la întrebarea dacă Motanul care voia să salveze cărțile, de Sosuke Natsukawa este o carte care merită citită sau nu, răspunul meu este că da – și asta pentru mesajul său, în principal și mai puțin pentru acțiune și/sau personaje (și cu atât mai mult cu cât lectura acestui roman nu necesită o prea mare investiție de timp). În plus, consider că poate fi pe gustul vostru mai ales dacă v-ați descrie ca pe niște adevărați iubitori de cărți.
Cu drag de lectură,
