Recenzie “Să ucizi un regat”, de Alexandra Christo

Context

Am ales să citesc Să ucizi un regat, de Alexandra Christo, în urma unui book-club organizat pe Instagram, la fel ca și în cazul romanului lui Trish Doller, intitulat În derivă și despre care am scris mai multe aici. Recunosc că nu obișnuiesc să citesc literatură YA (n.r. Young Adult – destinată adolescenților și/sau celor foarte tineri), însă după o încercare recentă destul de reușită în acest sens, cu un alt roman (carevasăzică cel menționat mai sus), m-am gândit să-i dau și acestuia o șansă. Titlul volumului mi s-a părut intrigant și interesant totodată, la fel și descrierea cărții (despre care vă pot spune că întruchipează cum nu se poate mai bine o oarecare re-interpretare a poveștii Micii Sirene), iar singurul aspect care aveam impresia că-mi va știrbi din plăcerea lecturii era faptul că am ales varianta tradusă în limba română (mic disclaimer – no offence față de traducător, însă dacă am posibilitatea, prefer să lecturez cartea în limba ei originală). Și apropo de acest aspect, traducerea romanului poartă semnătura Iuliei Dromereschi, iar cartea în sine a văzut lumina tiparului la editura Storia Books, în colecția Young Adult, în acest an.

Pe scurt despre structura și subiectul acestei cărți

După cum vă menționam și în partea introductivă a acestui articol, se poate spune despre romanul Alexandrei Christo, Să ucizi un regat că reprezintă o fățișă re-punere în scenă a binecunoscutei povești a cărei protagonistă este Mica Sirenă, Ariel – pe numele ei, de fapt și de drept. Doar că, de această dată, personajul principal este Lira – poreclită tare “haios” Spaima Prinților – grație reputației care o precede, ca să spun așa. Nici prințul Eric nu e Eric de această dată, ci Elian și nici între cei doi nu se-ntrevăd prea multe sentimente pozitive de la început, cartea urmând ceea ce am putea numi o direcție de enemy-to-lovers, după cum am găsit-o și eu denumită, de mai multe ori.

În ceea ce privește descrierea volumului, cu siguranță că aceasta a fost cea care m-a convins (ca mai de fiecare dată, după cum e și normal), însă și aspectul cărții a contribuit suficient de mult și trebuie să recunosc că, these days, tare bine mai arată unele dintre noile apariții și aproape că le-aș înghesui pe toate pe noptieră și / sau prin bibliotecă, just for the aesthetics sake… Revenind însă la sinopsisul anterior adus în discuție, acesta ni se prezintă, după cum urmează:

Prințesa Lira este cea mai periculoasă sirenă din Marea Diávolos, deopotrivă temută și venerată, până când este blestemată de necruțătoarea Regină a Mării și transformată în om. Deposedată de cântecul ei, Lira trebuie să-i aducă reginei inima legendarului ucigaș de sirene, până la solstițiul de iarnă, sau să rămână de-a pururi om.

Prințul Elian este moștenitorul celui mai puternic regat din lume și căpitanul unui echipaj nemilos de vânători de sirene. Să le ucidă nu este doar o îndeletnicire nedemnă de rangul lui – este vocația sa. Când salvează o femeie de la înec, aceasta îi promite că îl va ajuta să distrugă definitiv sirenele. Dar poate avea încredere în ea? Și câte târguri va trebui să încheie Elian ca să elimine cel mai mare dușman al omenirii?

În egală măsură și tot din categoria altor detalii practice, cartea are un total de 360 de pagini, se regăsește în format paperback, iar întreg conținutul este divizat pe capitole – 43 la număr și acestea.

👍

Atunci când vine vorba despre ceea ce am apreciat la romanul Alexandrei Christo, de această dată pot spune că unul dintre motivele pentru care am ales să o citesc reprezintă și unul datorită căruia am apreciat-o, în ansamblul ei și dacă am reușit a mă face bine înțeleasă. În cazul de față, potențialul re-telling-ului mi s-a părut enorm, ca să fiu sinceră. Așadar, salut – fără doar și poate – intenția autoarei.

👎

Din punctul meu de vedere, acțiunea cărții sau mai bine zis, momentul meu de imersiune în universul ei ficțional, a avut loc relativ târzior, undeva pe la finalul capitolului 6. Până la momentul respectiv, am încercat să mă acomodez cu stilul scrierii, cu denumirile care tindeau să sune ușor ridicol în capul meu (după cum vă ziceam și ceva mai devreme, porecla de Spaima Prinților mi se pare ușor hilară și deloc fantastică, if you ask me…). Mai mult decât atât, mi-a dat ceva bătăi de cap schimbarea perspectivei personajului de la un capitol la altul, acestea nefiind reprezentate de vreun titlu edificator. Iar în ceea ce privește limbajul sirenelor, mai exact limba fictivă vorbită de acestea – îmi făcea impresia că aduce cam mult cu limba greacă pe alocuri, iar eu am perceput acest lucru ca pe un derapaj imaginativ din partea autoarei, căci otherwise nu ar fi existat nicio legătură între acestea.

Calitatea scrierii lasă și ea tare mult de dorit, de la rapiditatea cu care se desfășoară întâmplările și până la stilul liniar, insipid și ușor necizelat de redare a poveștii. Nu am putut depăși ideea că personajele sunt cam flat și am regăsit a fi extrem de dificil a empatiza cu acestea, din cam orice punct de vedere. Predictibilitatea își face loc la tot pasul și, per ansamblu, am rămas cu sentimentul că lucrurile puteau fi creionate muuult mai bine… (având în vedere și potențialul narativ către care indicasem și adineaori).

Cui aș recomanda “Să ucizi un regat”, de Alexandra Christo și câteva gânduri, în încheiere…

Având în vedere că până și pe ultima copertă a cărții descoperim faptul că aceasta este recomandată celor cu vârsta mai mare de 14 ani, am să spun și eu același lucru, cu mențiunea că depinde foarte mult și de genul lecturii apreciat și căutat, de fiecare în parte. Mai mult decât atât, cartea este presărată cu câteva scene ce ar putea fi percepute drept ușor violente de cititorii mai sensibili și mai puțin expuși la astfel de descrieri, însă în opinia mea respectivele secvențe nu depășesc gradul de moderate și își au rolul lor în conturarea personajelor și a întregului univers, as a whole…

Bineînțeles că, vârstele diferite ale cititorilor acestei cărți vor modifica și părerea, respectiv punctul de vedere al acestora – la fel ca și în cazul meu, însă eu personal merg pe principiul că o poveste bine scrisă este potrivită la cam orice vârstă. Ideea fiind, în definitiv, să o găsești sau să te găsească ea pe tine…

Iar în încheiere, vă mulțumesc pentru interes și vă invit să vă exprimați părerea de cititor în secțiunea de Comentarii.

Cu drag de lectură,