Recenzie “Două cărți și o vacanță”, de Emily Henry

Context

Sunt unul dintre acei cititori care se lasă, măcar din când în când, pradă lecturilor ceva mai ușurele. Prin asta înțelegând acele lecturi lipsite de pretenții și care transformă pauzele de citit în veritabile momente de relaxare. Și trebuie să recunosc că, în ultima vreme, #laviaton-ul organizat de @laviniareads pe Instagram, mi-a servit drept sursă de inspirație în acest sens. La fel ca și în cazul romanului de față, atât În derivă (de Trish Doller), cât și Să ucizi un regat (de Alexandra Christo) le-am ales la îndemnul aceluiași demers, ca să spun așa. Iar în ceea ce privește cărțile cu o tentă ceva mai siropoasă, cum este și cea care face subiectul acestui articol, pot spune că mă situez la limita dintre pragmatism și reverie. Mai exact, sunt suficient de cu picioarele pe pământ atunci când le citesc și o fac, de cele mai multe ori, doar din curiozitate, însă mă auto-caracterizez și ca îndeajuns de visătoare ca măcar ceva din cadrul unora, cel puțin, să-mi trezească măcar vreo sclipire…

Revenind așadar la Două cărți și o vacanță, de Emily Henry, cartea a văzut lumina tiparului – în limba română (originalul intitulându-se Beach Read), la editura Litera, în colecția Blue Moon, în anul 2021. Traducerea cărții, precum și notele adăugate, poartă semnătura Andreei Florescu.

Pe scurt despre structura și subiectul acestei cărți

Ceea ce m-a atras la romanul lui Emily Henry este, cum nu se poate mai bine sintetizat în descrierea lui. Alegerea autoarei de a contura relația dintre două personaje, ambele scriitori de cărți, mi s-a părut foarte de bun augur încă de la început, inedită totodată și acel element mai deosebit pentru care am considerat că merită să dau o șansă acestei cărți. Prin urmare, synopsis-ul volumului sună cam așa:

O scriitoare de romane de dragoste care nu mai crede în iubire și un scriitor de romane serioase care și-a pierdut inspirația își propun unul altuia o provocare pentru o vară, care le poate schimba părerea despre ce înseamnă un final fericit. Augustus Everett este un scriitor foarte apreciat de ficțiune literară. January Andrews scrie bestseller-uri de dragoste. Atunci când ea gândește un final fericit, el își omoară toți protagoniștii. Sunt complet opuși. De fapt, singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că, timp de trei luni, locuiesc în case vecine, n-au nici un ban și inspirația i-a părăsit. Asta până când, într-o seară pe care nu și-o amintesc prea bine, din una în alta ajung să facă o înțelegere: Augustus își va petrece vara scriind o poveste cu final fericit, iar January va scrie următorul mare roman american. Ea îl va duce în excursii care par desprinse dintr-o comedie romantică, iar el o va duce să vadă rămășițele unui cult al morții (evident!). Fiecare dintre ei își va termina romanul și nimeni nu se va îndrăgosti.

Două cărți și o vacanță are un total de 336 de pagini, cu un conținut fragmentat în 28 de capitole, fiecare cu titlul său edificator, printre care: Capitolul 1 – Casa, Capitolul 2 – Înmormântarea (da, știu, sună neașteptat pentru un roman de gen, însă face parte din ceea ce reprezintă… background-ul vital și esențial în raport cu January – personajul feminin principal), Capitolul 3 – Întâlnirea cu Pete, Capitolul 4 – Gura etc..

👍

Unul dintre motivele pentru care am apreciat această carte, pe lângă cel evident și în strânsă legătură cu descrierea sa (și pe care l-am menționat și anterior), este faptul că am resimțit o oarecare echitabilitate a personajelor principale, January (al cărei nume mi-a plăcut extrem de mult) și Augustus, zis Gus (a se remarca ambele referințele temporale la ceea ce reprezintă lunile din calendar). Ba mai mult decât atât, relația dintre ei (inoportună la început, cu năbădăi pe parcurs și all unicorns and rainbows în final) a reprezentat, poate după cum era și de așteptat, aspectul pe care s-a concentrat acest roman. Aș merge chiar mai departe de atât cu umila-mi interpretare, astfel încât să admit că poate întocmai conceptul de final fericit a reprezentat mai degrabă elementul central al tot ceea ce a însemnat lectura acestei cărți (și nu doar al haiosului lor pariu) și modul în care subiectivitatea fiecăruia în parte (n.r. a celor doi protagoniști, desigur, în acest caz) conturează din perspective diferite întruchiparea acestuia.

De asemenea, m-am delectat pe alocuri cu dialogurile lor, mai mult sau mai puțin complexe, mi s-a părut extrem de romantic și de personal modul lor de a comunica prin mesaje scrise pe care și le transmiteau necontenit prin intermediul ferestrelor alăturate ale caselor lor vecine și, mai mult decât atât, legătura dintre ei mi s-a părut suficient de autentică și de plină de tandrețe (ba chiar mai mult decât atât… #18+ 😛).

Iar un lucru care îmi face o mare plăcere să-l menționez, atunci când situația o permite, este acela că nu am remarcat nicio greșeală de redactare și, în plus, nu cred că modul în care a fost realizată traducerea a știrbit prea mult din esența textului original.

👎

În ceea ce privește aspectele care au lăsat nițel de dorit, din punctul meu de vedere, aș adăuga aici începutul romanului, pe care l-am perceput destul de anevoiois de parcurs și oarecum impregnat de prea mult tragism (deloc în concordanță cu așteptările mele, însă reprezentând întocmai acea antiteză între dramă și happy-end, esențială acțiunii romanului, dacă e să o luăm așa). În sens mai larg, cred că oricine deține un dram de experiență în ale cititului cam are habar cum stă treaba cu romanele de dragoste sau cu așa-zisele metamorfoze de tip enemies-to-lovers, prezente adesea în cadrul acestora. A se înțelege de aici că și Două cărți și o vacanță, de Emily Henry, își are pe deplin share-ul de stereotipii, melodrame și accente chiar uneori telenovelistice. Cu toate acestea, per ansamblu, ele sunt ușor domolite de ceea ce reprezintă personajele de fapt și de drept, de activitățile lor zilnice și de cercurile în care se învârt. Însă, după părerea mea, finalului romanului îi revine, în mod apoteotic, rolul de a ne readuce aminte cu ce tip de lectură avem de a face, el fiind unul fericit până la extrem, deși oarecum imprevizibil (pentru mine, cel puțin). Cu alte cuvinte, sunt aproape convinsă că cei care apreciază acest gen de romane, vor găsi drept oportune și demne de apreciere întocmai acele aspecte pentru care, alți cititori, le-ar ocoli cu frenezie.

În egală măsură, am rămas cu impresia că titlul cărții nu îi face deloc cinste conținutului, fiind cumva ales într-un sens mult prea larg și situat mult prea puțin în legătură cu înlănțuirea de întâmplări, de pe parcursul cărții. Și mă refer aici atât la varianta în limba română și anume Două cărți și o vacanță, cât și la cea în limba engleză, pe care o amintisem și mai pe la începutul acestui articol – Beach Read. Însă dacă este să mă-ntrebați pe mine, aș opta, în acest caz, pentru prima dintre acestea, mai exact pentru cea tradusă în limba română.

Cui aș recomanda “Două cărți și o vacanță”, de Emily Henry

După cum spuneam și adineaori, găsesc acest roman potrivit pentru toți aceia dintre cititori cărora le face plăcere a se delecta cu povești despre dragoste și despre familie, păstrând în minte faptul că Două cărți și o vacanță reprezintă un veritabil bestseller New York Times, după cum aveam să aflu.

Iar în încheiere, vă mulțumesc pentru interes și vă invit să vă exprimați părerea de cititor în secțiunea de Comentarii.

Cu drag de lectură,