Recenzie “Cei care pleacă și cei ce rămân”, de Elena Ferrante

În cadrul provocării Lumea prin cărți, mi-am propus să citesc câte o carte de ficțiune din fiecare țară de pe glob. Vorbim de nici mai mult, nici mai puțin de 197 de volume, așadar. Și pentru că la momentul la care am decis cu seriozitate să mă și țin de aceste lecturi începusem deja primul volum al Tetralogiei Napolitane, mi-am zis că s-a nimerit, cum nu se poate mai potrivit, să bifez numaidecât lectura din dreptul Italiei. Se face însă că volumul mi-a plăcut atât de mult încât am decis să nu mă opresc la el și să mă delectez cu toate cele patru ale seriei – chiar dacă asta însemna ca cele 197 de cărți inițiale să se transforme degrabă în… 200. Zis și făcut și iată-mă aici, la finalul celui de-al treilea volum, Cei care pleacă și cei ce rămân (Those Who Leave and Those Who Stay), cu gândul necontenit la marea descoperire ce-a reprezentat și reprezintă în continuare, pentru mine, Elena Ferrante. Impresiile mele despre primele două cărți se regăsesc deja pe blog, mai exact în articolele ce le poartă numele: Prietena mea genială și Povestea noului nume.

Dintre toate cele trei volume ale Tetralogiei citite până acum, pe Cei care pleacă și cei ce rămân l-am regăsit cel mai aproape de sufletul meu, conștientă fiind pe deplin și de indispensabilul aport al predecesorilor săi. Am început imediat ce-am poposit la finalul ultimului său capitol și ultima carte din serie – Povestea fetiței pierdute (The Story of the Lost Child) și aștept să văd dacă o va întrece în preferințele mele, pe cea în discuție. Pot doar să presupun că, referitor la această comparație, a cântărit greu, în cazul meu, maturitatea la care le-am regăsit acum atât pe Lila, cât și pe Elena – acest Middle Time sau vârstă de mijloc, dacă vreți, care mi-a permis să empatizez, să consider că înțeleg și să mă regăsesc, pe alocuri, în deopotrivă vâltoarea angoaselor, dar și a reușitelor sau a diverselor bucurii ale personajelor.

I said to myself that maturity consisted in accepting the turn that existence had taken without getting too upset, following a path between daily practices and theoretical achievements, learning to see oneself, know oneself, in expectation of great changes.

Prietenia dintre Lila și Elena rămâne, în continuare, forța invizibilă care însuflețește întreg romanul. Apropiate încă din copilărie și trăind la fel de mult una lângă cealaltă și în anii adolescenței, relația dintre cele două capătă noi profunzimi (chiar dacă poate nu mereu în moduri dintre cele mai evidente), odată ce ajung, ca să spunem așa, femei, soții nefericite, mame și continuă să existe și drept prizoniere ale unor contexte sociale și politice dintre cele mai dificile și apăsătoare (de exemplu, amplul val de proteste muncitorești din Italia anilor `60 sau peisajul dezolant, dominat de patriarhal și conservatorism, al vremii). Lila este cea care alege să revină în Napoli-ul natal, să rămână (dacă ne referim la titlul cărții), în timp ce Elena simte că nu-i mai poate aparține – cu toate că ceva sau cineva o va determina, spre finalul volumului, ca măcar să-și reconsidere decizia.

I had fled, in fact. Only to discover, in the decades to come, that I had been wrong, that it was a chain with larger and larger links: the neighborhood was connected to the city, the city to Italy, Italy to Europe, Europe to the whole planet. And this is how I see it today: it’s not the neighborhood that’s sick, it’s not Naples, it’s the entire earth, it’s the universe, or universes. And shrewdness means hiding and hiding from oneself the true state of things.

Prin intermediul personajului său narator, Elena Greco (căreia i s-a atribuit, în repetate rânduri, de-a lungul timpului, chiar rolul de alter ego al însăși Elenei Ferrante), Cei care pleacă și cei ce rămân reușește să aducă în atenție teme dintre cele mai complexe, teme precum feminismul și rolurile de gen, importanța educației și a implicării și construirea propriei identități, atât ca parte a familiei și a comunității, dar și în afara lor. Toate acestea într-o poveste dură și intransigentă, dar atât de umană și de sensibilă deopotrivă, pentru care Ferrante și-a atribuit suficient spațiu narativ spre a o dezvolta și în care cititorul poate uita cu ușurință că personajele sunt unele cu valențe ficționale, însă nu și că realitatea noastră de zi cu zi a dat naștere poveștii și nu vice versa.

The waste of intelligence. A community that finds it natural to suffocate with the care of home and children so many women’s intellectual energies is its own enemy and doesn’t realize it.

People died of carelessness, of corruption, of abuse, and yet, in every round of voting, gave their enthusiastic approval to the politicians who made their life unbearable.

Marriage by now seemed to me an institution that, contrary to what one might think, stripped coitus of all humanity.

Maybe, I thought, I’ve given too much weight to the cultivated use of reason, to good reading, to well controlled language, to political affiliation; maybe, in the face of abandonment, we are all the same; maybe not even a very orderly mind can endure the discovery of not being loved.

Cei care pleacă și cei care rămân se găsește și în limba română, alături de restul volumelor Tetralogiei Napolitane, la editura Pandora M, iar traducerea acestora poartă semnătura Cersaselei Barbone.

Cu drag de lectură,