Recenzie “Ministerul durerii”, de Dubravka Ugrešić
În încercarea mea de a descoperi, a citi și a vorbi despre literatură din cât mai multe țări ale lumii, am poposit – printre altele și în Croația (sau, după cum poate că ar tinde unii să spună, pe teritoriul a ceea ce a reprezentat odinioară, Iugoslavia). Mânată de dorința de a-i imprima provocării #lumeaprincărți un caracter cât mai imersiv, am decis, fără prea mult efort având-o deja pe listă, că Ministerul durerii, de Dubravka Ugrešić va fi lectura ce mă va-nsoți în concediul din această vară, pe faimoasa Coastă Dalmată, unde mă voi delecta cu paginile ei direct pe plajă, la umbra falnicilor pini ce te-ntâmpină la tot pasul. Zis și făcut așadar.
Publicat pentru prima dată întocmai la începutul anului 2004, volumul intitulat Ministerul durerii a fost tradus și în limba romănă, apărând astfel în mai multe ediții, de-a lungul timpului, la editura Polirom. Din păcate, autoarea sa, Dubravka Ugrešić, s-a stins din viață chiar în luna martie a acestui an.
Ministerul durerii este un roman despre nostalgia apartenenței, despre farmecul și oroarea trecutului recent. Protagonista, Tania Lucic, părăsește Zagrebul devastat de război și ajunge să predea un curs despre literaturile din fosta Iugoslavie la Universitatea din Amsterdam, unei grupe de studenți la rândul lor exilați. Confruntată cu dificultatea de-a găsi un teren comun pentru discuții, Tania transformă seminarele într-un program experimental de terapie literară, menit să exorcizeze demonii prezentului și să redescopere coeziunea distrusă de război. Acest periplu al memoriei aduce la suprafață obiecte, gesturi, mirosuri și gusturi uitate, dar și traume nevindecate încă, ale căror consecințe se vor dovedi fatale.
Se spune că prin literatură cititorul trăiește mai multe vieți, că el poate astfel îmbrăca veșmântul experienței de viață a unor alte suflete și experimenta totodată cu sentimentele și trăirile acestora. Consider că, dintr-o astfel de perspectivă, romanul Dubravkăi Ugrešić vine ca o dovadă în plus. Dominat de un monolog interior pe cât de intim (căci însăși tumultoasa experiență de viață a Dubravkăi Ugrešić constituie o solidă piatră de temelie în ceea ce privește cartea) și de covârșitor, pe atât de presărat de tușe de realism tranșant și fină ironie, Ministerul durerii își poartă nemijlocit cititorii în mrejele gândurilor și în adâncul rănilor mai puțin știute care-i împovărează pe cei greu încercați de neajunsurile exilului și a căror țară a încetat brusc să mai existe.
Tania Lucic, protagonista cărții, se conturează fără îndoială drept un adevărat exponent al tuturor celor pe care destrămarea Iugoslaviei i-a afectat într-un fel sau altul, purtându-le și multora dintre semenii ei pașii tot mai departe de pământurile natale. Căci și în ceea ce o privește pe Tania, ea se regăsește nevoită să părăsească Zagrebul măcinat de conflicte, ajungând astfel în Olanda, acolo unde descoperă și că Ministerul durerii (regăsit și în titlu) reprezenta, în mod neașteptat, un club porno S/M din Haga (după cum reiese fix din paginile romanului). În acest loc denominat atât de sonor și de inedit deopotrivă, unii dintre elevii săi – după cum îi numește chiar ea (mai exact unii dintre studenții cărora se presupune că ar trebui să le predea cursuri de literatură), își aveau umilul loc de muncă.
De aceea, studenții mei numeau slujba de la croitoria porno muncă “la Minister”. (pag. 20)
Reiese cum nu se poate mai clar încă din primele pagini că atât Tania, cât și noii ei studenți cu care intră în contact odată ajunsă la Amsterdam, se străduiesc din răsputeri să asimileze noua situație de natură socială și politică a unui teritoriul devenit destrămat, pe care lor le vine cum nu se poate mai dificil să-l perceapă în noua sa formulă. Îmi amintesc că, odată cu pregătirea aricolului, am citit despre momentul în care însăși autoarea cărții s-a trezit deodată posesoarea unui pașaport croat, venit la pachet cu instrucțiunea de a se intitula, din acel moment încolo, o scriitoare croată deopotrivă. Așadar, după cum spuneam și ceva mai devreme, apăsătoarele sentimente ce-nsoțesc și evidențiază motivul exilului din acest roman, se resimt cum nu se poate mai pregnante și mai autentice.
Nu știau însă cum să se raporteze la fosta lor țară. Denumirile de Croația și Bosnia erau rostite cu precauție. Cuvântul “Iugoslavia”, care acum însemna Serbia și Muntenegru, era pronunțat cu mare greutate. Nu puteau să-și însușească apelativele care circulau în mass-media, precum “mica Iugoslavie” sau “Iugoslavia știrbită”. (pag. 21)
În contextul nu doar a acestei rupturi, ci și a războiului propriu-zis, orice demers academic devine redundant în ochii Taniei Lucic, care alege cu bună știință să lase deoparte literatura (fie ea în forma sa de până atunci sau cea care se presupunea că ar fi necesar a fi studiată acum) și să se apropie de studenții ei folosindu-se de singurul numitor comun pe care îl percepe ca fiind cum nu se poate mai valid în acest sens – și anume yugonostalgia, după este ea numită în roman. Am remarcat cu o oarecare stupoare contrastul dur între conceptul de destrămare și cel de apropiere din rândul persoanelor direct afectate, ce aparent deplâng constant o durere cât se poate de similară. Nici măcar nu știu dacă să numesc naivitate atitudinea Taniei, per ansmablu, sau, dimpotrivă, însă cert este că demersurile sale ce capătă valențe aproape terapeutice o vor conduce către ceea ce s-ar putea numi un al doilea exil, însă pe care vă las curiozitatea de a-l descoperi cititnd cu atenție cartea.
Într-adevăr, acest test minimal a demonstrat cât de puțin însemna literatura pentru ei. Îi plictisea. Chiar și celor care aveau pregătire filologică, ca de pildă Melihei, care absolvise Facultatea de Litere din Sarajevo, secția de iugoslvistică, războiul le schimbase nu doar prioritățile, ci până și gustul estetic. (pag. 34)
Tot parcurgând Ministerul durerii am avut impresia că profunda suferință a protagonistei se decantează treptat, de la despărțirea de țară și de persoana iubită și până la scurta revenire noua acasă și la impersonalele revederi cu mama sa sau la episodul dominat de violență mai spre finalul cărții, iar acest parcurs al suferinței pare să dea naștere unei concluzii la fel de pesimiste și de dureroase. Cu toate acestea, Ministerul durerii se-ncheie într-o notă satisfăcătoare, cel puțin și ușor previzibilă, însă nu mai puțin surprinzătoare, în raport cu unul dintre personaje, pe numele său, Igor.
Și dacă era adevărat ceea ce susținea el? Și dacă să te-ntorci acasă însemna într-adevăr moarte, simbolică ori reală, iar să rămâi era într-adevăr un eșec și doar clipa plecării însemna singura libertate care ne era dată? (pag. 236)
După părerea mea, esența acestui roman se ascunde în asemuirea sa cu o împovărâtoare confesiune și mai puțin în stilul său narativ sau în ușurința cu care un cititor s-ar putea apropia într-o manieră specifică, de un anume personaj. În ceea ce mă privește am remarcat ușurința cu care atenția-mi era captată de fiecare dată când dădeam cu ochii de numeroasele pasaje în care Tania Lucic vorbește despre ceea ce simte în raport cu toate schimbările survenite în viața sa, cât și despre oamenii ei – în general, capitolele cărții lăsând loc unor comentarii sociale savuroase, care fac deliciul scrierii Dubravkăi Ugrešić.
De când am ajuns în străinătate am remarcat modul de comunicare al compatrioților mei, care foloseau un limbaj primitiv, de parcă ar fi înghițit cuvintele pe nemestecate, de parcă ar fi scuipat sunete articulate cu jumătate de gură. Îmi percepeam limba maternă ca pe efortul unui individ cu un handicap lingvistic ce-și însoțește fiecare idee, chiar și cea mai simplă, cu gesturi ample, grimase și variații de intonație. (pag. 10)
Cunoscutele ferestre fără perdele din Amsterdam dezvăluiau interioarele caselor. Interioarele dezvăluiau absența vieții private. Dreptul sfânt la viața privată se confirma, paradoxal, prin absența acesteia. (pag. 99)
Apoi ne-am uitat împreună la o telenovelă braziliană în subiectul căreia a încercat, fără succes, să mă inițieze. Și asta a venit odată cu războiul, să-ți petreci ore în șir pironit în fața televizorului, să fii obsedat de soarta eroinelor principale, alde Marisol, Casandra sau mai știu eu cum se numeau. (pag. 122)
Cu drag de lectură,
