Recenzie “Oceanul de la capătul aleii”, de Neil Gaiman

Poate că atunci când ajunge la urechile voastre numele lui Neil Gaiman, gândul nu vă zboară imediat la originea sa britanică, ori la locul și anul nașterii sale – Hampshire, 1960. Însă sunt aproape convinsă că ați auzit măcar de unele dintre cele mai faimoase și premiate scrieri ale sale. În această deloc exhaustivă listă, țin să menționez câteva dintre titlurile lui de referință, precum Coraline (2002), Băieții lui Anansi (Anansi Boys, 2005), Cartea cimitirului (The Graveyard Book, 2008) și, nu în ultimul rând Oceanul de la capătul aleii. Aceasta din urmă, pe numele său original The Ocean at the End of the Lane, a văzut lumina zilei în anul 2013. Cartea se regăsește și în limba română, în traducerea Iuliei Dromereschi, povestea materializându-se în cel puțin două ediții, de care am cunoștință eu. Ambele au apărut în cadrul editurii Paladin, una în 2013, iar cealaltă ceva mai recent, în 2023. Este binecunoscut faptul că o mare parte dintre cărțile ce poartă semnătura lui Neil Gaiman se adresează publicului foarte tânăr. În ceea ce privește Oceanul de la capătul aleii însă, povestea transcede cu măiestrie granițele dintre literatura pentru copii și cea pentru adulți, explorând, cu măiestrie ludică o serie de teme care mai de care mai complexe. În aceste condiții, nici titlul unei astfel de povești nu va fi putut fi ales din pură întâmplare, el comportând o semnificație la fel de profundă, un elogiu al triumfului imaginației timpurii. În altă ordine de idei, pot spune cu lejeritate că romanul lui Neil Gaiman mi-a facilitat cum nu se poate mai nemijlocit accesul la o teribil de volatilă, dar atât dulce nostalgie față de anii copilăriei.

Orientări tematice și porți către alte dimensiuni

Însă să le luăm pe rând. În ceea ce privește titlul adineaori menționat al cărții lui Gaiman, Oceanul de la capătul aleii, acesta face de fapt referire la un iaz cât se poate de obișnuit, situat în apropierea fermei Hempstock. Pe ale acestui dimensiuni, micuța Lettie le extrapolează însă necontenit și cu o convingere debordantă. Reprezentând ea însăși un personaj pe deplin misterios, cu ceea ce se va dovedi o vastă înțelegere a lucrurilor supranaturale, Lettie Hempstock va deveni totodată cea care îl va trece pe protagonist pragul către universul fantastic ce-și găsește locul la temelia acestui roman. Din acest punct de vedere, spre exemplu, am putea spune că se discerne și una dintre temele majore abordate în cadrul scrierii de față. Este vorba despre ideea de magie și de prezența numeroaselor elemente supranaturale. Pe de altă parte, concepte conexe precum trecut sau memorie sunt la fel de intens explorate prin intermediul poveștii din acest volum, la baza căreia stă întocmai motivul întoarcerii în timp, mai exact, în perioada copilăriei. Și chiar dacă poate nu o temă în sine, în toată puterea cuvântului, ideea de frică este și ea atât de amănunțit surprinsă în paginile romanului – cunoscută fiind deja abilitatea autorului de a descrie această acută și intensă trăire, făcând-o să fie percepută drept aproape palpabilă, de către cititorii săi.

Povestea… și părerea

În Oceanul de la capătul aleii, protagonistului și totodată naratorului, nu i se atribuie nici un fel de nume. Prin urmare, cititorilor le va reveni numaidecât misiunea de a-l descoperi pe acesta atât în calitatea sa de copil, cât și în cea de adult care se dedă, mai mult sau mai puțin voit, rememorării evenimentelor marcante petrecute în anii fragedei sale pruncii. Protagonistul este mânat de îndatorirea de a participa la înmormântarea tatălui său, care-i forțează întoarecerea pe meleagurile natale, în Sussex, Anglia. De aici și până la revizitarea locurilor specifice copilăriei sale nu mai rămâne decât un pas, mai exact o scurtă plimbare pănâ în capătul aleii, acolo unde le întâlnește pe cele trei atât de misterioase femei Hempstock. Din acest punct povestea se descotorosește cu nonșalanță de orice urmă de convenționalitate, lăsând loc fascinantelor elemente fantastice, realismului magic și hiperbolicelor pericole percepute astfel prin filtrul inocenței specifice vârstei. Căci mrejele memoriei protagonistului îl vor purta înapoi în timp, după cum spuneam, pe vremea când numai ce împlinise vârsta de șapte ani, amintindu-și cu stupoare și cu înțelepciunea minții adultului din prezent, suferința pricinuită de faptul că niciun alt copil nu a participat, pe atunci, la aniversarea sa. Iar acesta nu este nici pe departe singurul eveniment cu valențe traumatice și înfricoșătoare care îi marchează copilăria și care din punct de vedere al desfășurării evenimentelor din carte deschide cu măiestrie poarta unui tărâm de basm, dominat de forțe pozitive și negative, în egală măsură fantomatice și dătătoare de un omniprezent sentiment de frică, despre care amintisem și puțin mai devreme.

Nu aș putea spune cu exactitate cam cât de mult se mulează nuanțele de dark fantasy ale cărții lui Gaiman gusturilor și nevoilor mele literare. Însă un lucru este totuși sigur: m-am bucurat cât se poate de sincer de Oceanul de la capătul aleii, derealismul său magic, de misterul lecturii propriu-zise și de puținele, dar strașnicele personaje ale sale. În egală măsură, cartea se parcurge cu ușurință, fiind una dintre acele lecturi de care un cititor pus pe treabă se poate bucura pe de-a-ntregul într-o singură zi, dacă dispune de nițel timp liber.

I do not miss childhood, but I miss the way I took pleasure in small things, even as greater things crumbled. I could not control the world I was in, could not walk away from things or people or moments that hurt, but I took joy in the things that made me happy.

Monsters come in all shapes and sizes. Some of them are things people are scared of. Some of them are things that look like things people used to be scared of a long time ago. Sometimes monsters are things people should be scared of, but they aren’t.

Cu drag de lectură,