Recenzie “Povestea fetiței pierdute”, de Elena Ferrante

În cadrul provocării Lumea prin cărți, mi-am propus să citesc câte o carte de ficțiune din fiecare țară de pe glob. Vorbim de nici mai mult, nici mai puțin de 197 de volume, așadar. Și pentru că la momentul la care am decis cu seriozitate să mă și țin de aceste lecturi începusem deja primul volum al Tetralogiei Napolitane, mi-am zis că s-a nimerit, cum nu se poate mai potrivit, să bifez numaidecât lectura din dreptul Italiei. Se face însă că volumul mi-a plăcut atât de mult încât am decis să nu mă opresc la el și să mă delectez cu toate cele patru ale seriei – chiar dacă asta însemna ca cele 197 de cărți inițiale să se transforme degrabă în… 200. Zis și făcut și iată-mă aici, la finalul tetralogiei și implicit la finalul celui de-al patrulea volum, Povestea fetiței pierdute (The Story of the Lost Child), cu gândul necontenit la marea descoperire ce-a reprezentat și reprezintă în continuare, pentru mine, Elena Ferrante. Impresiile mele despre primele trei cărți se regăsesc deja pe blog, mai exact în articolele ce le poartă numele: Prietena mea genială, Povestea noului nume și Cei care pleacă și cei ce rămân.

She stood out among so many because she, naturally, did not submit to any training, to any use, or to any purpose. All of us had submitted and that submission had—through trials, failures, successes—reduced us. Only Lila, nothing and no one seemed to reduce her. Rather, even if over the years she became as stupid and intractable as anyone, the qualities that we had attributed to her would remain intact, maybe they would be magnified. Even when we hated her we ended by respecting her and fearing her.

She said that since then she had been very careful never to forget that we are very crowded beings, full of physics, astrophysics, biology, religion, soul, bourgeoisie, proletariat, capital, work, profit, politics, many harmonious phrases, many unharmonious, the chaos inside and the chaos outside.

În debutul cărții Povestea fetiței pierdute, cele două prietene și totodată protagoniste ale tuturor romanelor tetralogiei – Elena și Lila, se regăsesc la vârsta maturității (vă amintesc însă că vorbim aici despre o povestire în ramă, o întoarcere în trecut, țesută din perspectiva naratoarei), alături de partenerii lor de viață și de proprii copii (urmând ca finalul să surprindă și o parte a anilor lor de bătrânețe). Însă ceea ce ar putea părea suficient de amenințător pentru o prietenie atât de strânsă, se dovedește și lucrul care le aduce mereu împreună, nu doar la nivel empatic, ci și privind apropierea lor fizică (căci cele două vor ajunge să locuiască practic în aceeași clădire, în orașul natal Napoli). Cu toate că, încă de la începutul primului roman al seriei, este mai mult decât evidentă predilecția naratoarei noastre Elena Greco de a se raporta la prietena sa Lila dintr-o poziție de vădită inferioritate, acest volum mi-a lăsat impresia că deși sentimentele Elenei au rămas oarecum nealterate în acest sens, ceva mai mult decât o simplă dependență le-a adus și menținut împreună. În ciuda frumuseții sale literare și a storytelling-ului incredibil, Povestea fetiței pierdute reprezintă un final de tetralogie realist și apăsător, într-atât de dur poate, pe-alocuri, încât devine de-o sensibilitate inconmensurabilă și extrem de intimă ca și experiență de lectură. Consider că unul dintre cele mai valoroase aspecte ce definesc Tetralogia Napolitană a lui Ferrante este întocmai subiectivitatea naratorului feminin, care fie ea un alter ego al scriitoarei sau nu, prin intermediul ei sunt aduse la lumină o serie de aspecte ce țin de existența, de modul de viață și de percepția în societate a femeilor, de atunci și de acum.

As I traveled toward Milan, I discovered that, with Lila set aside, I didn’t know how to give myself substance except by modeling myself on Nino. I was incapable of being a model for myself. Without him I no longer had a nucleus from which to expand outside the neighborhood and through the world, I was a pile of debris.

Vă mărturisesc că înainte de a citi cartea cu pricina, am fost cât se poate de convinsă că titlul acesteia constituie nimic mai mult decât o desăvârșită metaforă, însă acest lucru nu este deloc așa. Sau mai bine spus, această interpretare nu este suficientă, căci un copil se va pierde literalmente în acest roman, acesta reprezentând pentru mine, cel puțin și punctul dramatic culminant al scrierii (Și nu doar faptul că se pierde, ci modul și momentul în care se întâmplă asta devin cruciale în interpretarea poveștii). În mod evident, nu putem pierde din vedere subtilele referințe, spre exemplu, la păpușile pierdute de cele două prietene, în copliărie, în pivnița temutului Don Achille și chiar la modul în care Elena o percepe adeseori pe Lila, ca pe o copilă ce-a fost nevoită de soartă să-și irosească infinitul său potențial. Mai mult decât atât, pe parcursul romanului Povestea fetiței pierdute însăși Elena rătăcește de multe ori prin mrejele existenței sale și chiar dacă în cazul ei nu vorbim neapărat de o pierdere concretă, cu siguranță putem aminti aici de o pierdere a inocenței, de o renunțare mai mult sau mai puțin forțată la lentila naivității prin care ea îl privește atât pe râvnitul Nino Sarratore, cât și lumea din jurul său – spre deosebire de Lila. Cred că unul dintre cele mai emoționante episoade din această carte se concretizează în cadrul relației dintre Elena și mama ei, mai exact în momentul în care bătrâna, grav bolnavă fiind și în ultimele sale zile de viață, o întâlnește pentru prima dată pe nou-născuta fiică a Elenei, căreia aceasta din urmă alege să-i dea numele mamei sale.

Right after her funeral I felt the way you feel when it suddenly starts raining hard, and you look around and find no place to take shelter.

Experiența lecturii Tetralogiei Napolitane a fost pentru mine una desăvârșită, care m-a purtat printr-o multitudine de stări și de gânduri și care mi-a smuls cu ușurință, atât zâmbete, cât și multe suspine – de la prima și până la ultima pagină, de la primul cuvânt și până la ultimul. M-am bucurat nespus să regăsesc, în final, o Elena Greco puțin mai altfel și totuși neschimbată, mai matură și considerabil mai conștientă de propriile sale forțe. Cât despre Lila, nu pot spune decât că finalul îi vine mănușă, chiar dacă pentru cititor multe întrebări vor fi rămas fără vreun răspuns cert. Iar după cum poate era deja de așteptat, mi-am propus să-mi continui astfel călătoria prin universul lui Ferrante, citind și alte scrieri ale sale. Căci după cum spuneam încă de la început, ea a reprezentat pentru mine o adevărată descoperire, căreia mă bucur nespuns că i-am dat curs. Cât despre cele patru romane ce alcătuiesc această minunată serie și despre care am vorbit, pe rând și aici pe blog, nu pot decât să vi le recomand și să-nchei întocmai cu ceea ce apare scris pe prima copertă a volumului Povestea fetiței pierdute: Nothing quite like it has ever been published. Căci tind să cred că e adevărat…

Cu drag de lectură,