Recenzie “Apa lacului nu e niciodată dulce”, de Giulia Caminito

Cred că deziluzie este cuvântul care ar descrie cel mai bine volumul Giuliei Caminito, Apa lacului nu e niciodată dulce. O deziluzie cu atât mai profundă cu cât are în centrul său o copilă, o adolescentă a cărei existență este marcată de-o sărăcie lucie. Gaia, căci despre ea este vorba, își petrece o mare parte a copilăriei într-o locuință de pe malul lacului Bracciano, din apropierea Romei, de unde și numele cărții. Scrierea Giuliei Caminito se regăsește adesea asemuită cu cea a Elenei Ferante și asta aparent nu doar alegerii geografice. Și chiar dacă și tu ai resimțit sau nu această presupusă similitudine, să fii asemănat cu Ferrante nu e puțin lucru, după părerea mea. Pentru mine Apa lacului nu e niciodată dulce a fost o lectură demnă de scorul maxim pe care îl acord de obicei volumelor care reușesc să-mi capteze și sufletul, nu doar atenția.

Cât despre autoarea sa, Giulia Caminito s-a născut la Roma, în anul 1988, iar mie mi-a făcut o deosebită plăcere să citesc și interviul pe care Ramona Boldiszar i l-a luat autoarei cu prilejul FILIT Iași, pentru revista Golan. Interviul cu pricina îl puteți parcurge aici, întrebările Ramonei mi s-au părut foarte relevante și interesante și astfel, pentru mine, cel puțin, contextul din jurul romanului de față a prins și mai mult contur.

Apa lacului nu e niciodată dulce a obținut numeroase premii (printre care Campiello și Strega Off) și se regăsește deja tradus în peste 20 de limbi. În termeni autohtoni, cartea a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, în anul 2023, în traducerea Oanei Sălișteanu.

Însă Gaia, pe care am menționat-o adineaori și pe al cărei nume l-am pomenit deja cred că de mai multe ori de cât apare el în romanul propriu-zis, nu este singura figură importantă din poveste. Și asta pentru că, pe Antonia, mama sa, o vei cunoaște încă din primele pagini ale cărții. Tot cam pe-atunci vei remarca și caracterul ei puternic și dorința ei de supraviețuire ca femeie, soție și mamă captivă într-o societate care o marginalizează, într-un spațiu de locuit insalubru în care gemenii, cei mai mici dintre copii săi, dorm liniștiți într-o cutie de carton (iar spațiul de joacă al Gaiei și al fratelui său vitreg este reprezentat de doar câțiva metri pătrați betonați de pe care mama lor, Antonia, a curățat cu atenție seringile aruncate și a gonit veșnici prezenții șobolani). Antonia este căsătorită cu tatăl Gaiei și al gemenilor, care sfârșește într-un scaun rulant în urma unui accident de muncă, adâncind astfel lipsurile financiare și lipsa de speranță cu care numeroasa familie se confruntă.

Eu nu am jucării și am puține prietene, la mine ajung doar exemplarele mai rele din orice: păpușa cusută din resturi de stofă, ghiozdanul cu mâzgăleli folosit de o altă fetiță, pantofii de la târg aduși acasă nu în cutie, ci într-o pungă de plastic, dar cu talpa deja tocită, în loc de luminițe de Crăciun doar mandarine, în loc de păpuși Barbie, doar poze cu acestea decupate din reviste. Mă gândesc că suntem materiale de umplutură, cărți de joc inutile într-o partidă complicată, bile de sticlă ciobite care nu se mai rostogolesc: am rămas neclintiți pe pământ, ca și tatăl meu, căzut de pe o schelă prost făcută, pe un șantier ilegal, fără contract de muncă și fără asigurare, iar de jos, de acolo de unde ne-am prăbușit, îi vedem pe ceilalți cum își aranjează la gât coliere de pietre prețioase.

Mediul ostil în care tânăra Gaia trăiește și se dezvoltă deopotrivă își va lăsa amprenta asupra ei într-un mod pe care eu una îndrăznesc să-l numesc previzibil, din păcate, protagonista confruntându-se cu un soi de furie mocnită pe care nu este capabilă să o reprime, pe care nu are uneltele necesare să o reprime – mai bine zis și care iese la suprafață în momente cheie, definind-o într-un mod cum nu se poate mai realist în contexul poveștii ei de viață și a greutăților pe care le întâmpină constant. Din acest punct de vedere, Gaia duce mai departe întocmai o parte din acel comportament strident al mamei sale, pe care ea însăși îl detestă vădit, cu toate că în mod paradoxal, nici asupra Antoniei nu pot plana prea multe urme de vinovăție, căci ceea ce îi mână înverșunarea ține întocmai de supraviețuirea ei și a familiei sale.

În egală măsură, Apa lacului nu e niciodată dulce, de Giulia Caminito poate deveni și o lectură dedicată propriilor nostalgii și deveniri, o poveste despre regăsirea de sine și despre regăsirea în dureri poate doar aparent străine. Am apreciat universalitatea trăirilor personajului principal, vocea sa narativă feminină și puternică și prezenta lacului atât ca element al cadrului natural, cât și ca un spațiu tenebros al evadării, al speranțelor pierdute.

În încheiere, îți doresc ca poveștile potrivite ție să te-ajungă numaidecât și nu uita:

“A book read by a thousand different people is a thousand different books.”
― Andrei Tarkovsky