Recenzie “Lăudați și cântați”, de Dragoș C. Costache

În literatură română contemporană există cel puțin două romane polițiste bine scrise, pe care și eu le-am citit recent, la foarte scurt timp după ce au văzut lumina zilei în forma adresată nouă, cititorilor. Căci da, vorbim despre o serie, cu primul volum intitulat În tăcerea nopții, apărut în 2023 și reprezentând totodată și debutul scriitoricesc al autorului, Dragoș C. Costache. Lăudați și cântați constituie, așadar, cel de-al doilea volum al seriei menționate, proaspăt lansat în aceeași colecție Mystery & Thriller a editurii Tritonic.

La fel ca și în cazul predecesorului său, în Lăudați și cântați, de Dragoș C. Costache vei descoperi o versiune ficționalizată a Bucureștiului interbelic de la 1926, presărat din plin atât cu zăpezile de altădată, cât și cu manifestările specifice perioadei festive de la final de an, în mijlocul căreia acțiunea sa se desfășoară. Din inima acestui fundal cum nu se poate mai ofertant, se disting din nou (căci să nu uităm că avem de a face totuși cu o serie polițistă) comisar Adrian Popescu și subcomisar Milia Popova – figurile centrale, binecunoscute deja din primul volum. Și pe cât de protocolară ți-ar putea părea această introducere, crede-mă pe cuvânt că nu ai cum să nu ajungi să-ndrăgești chiar și câtuși de puțin acest inedit parteneriat profesional și deopotrivă pe simpaticii săi actanți. Reluând, pe fondul înzăpezitului Crăciun din anul 1926, are loc goana după misteriosul Petre Fântânaru, zis Ghioagă, care comite o serie de crime odioase (în avida sa căutare a ceva, sau poate a cuiva… ) și care pare să pună pe toată lumea la respect, scoțând din ei ori adevărul, ori mațele (după cum spune textul). Până și înfățișarea acestui simbol al răului din volum, dacă îl pot numi așa, poartă însemne întocmai, fiind menționată, în repetate rânduri, statura sa hiperbolică, aproape nepământeană. Un personaj, la fel ca tot ce mișcă, în cartea de față.

În mod normal l-ar fi vândut, era prima regulă, vinzi ce furi, ca să n-aibă potera cu ce să te prindă la tine. Dar ceasul ăsta era special, de argint, cu filigran de aur. Îi plăcuse și ei. Se simțea mai puțin Ghioagă și mai mult Petre Fântânaru cu el în buzunar. La fel cu tabachera pe care o șutise de la un dandy mic și-ndesat, pe lângă Victoriei. Ăsta făcuse pe eroul și Ghioagă îl lăsase fără dinți în spatele unor boscheți, îi mai și crestase urechea ca să se-nvețe minte altădată. Fusese scandal mare, apăruse și la ziar, sau cel puțin așa-i spusese cineva. Ghioagă nu prea știa să citească, că doar n-aveai nevoie de slove în meseria lui.

Deodată, altă formă se desprinse din spatele boilerului. O formă masivă, întunecată, se interpuse între ea și ușă, conturată de penumbră. (…) Trase și văzu în flash-ul cartușului o față mare, un nas borcănat, o gură plină de dinți de aur.

Însă vei remarca cu destul de multă ușurință faptul că nu doar conturarea criminalului îmbrățișează nemijlocit ideea de elemente fantastice, ci și constanta prezență a celui așa-zis al șaselea simț al Miliei Popova care o pune pe aceasta în postura de a fi singura capabilă de a-i lua urma răufăcătorului și de a-l captura, până în final, cu ajutorul lui Popescu și nu neapărat în maniera în care ea ar fi considerat-o cea mai oportună. Discuția poate lua o turnură periculos de filozofică în acest punct, la fel cum se-ntâmplă de fiecare dată când subiectul vizează răul – latura antagonică a existenței noastre și eterna dorință de eliminare a acestuia. Fără a divaga prea mult însă, găsesc alegerea autorului de a introduce această atât de neașteptată, subtilă și magică formă de misticism, dacă vrei, drept o trăsătură definitorie de foarte bun augur, nu doar a cărții de față, ci și a întregii serii de până acum.

N-avea cum s-o scoată la capăt cu binele. Sau… ? Milia zâmbi cald și, închizându-și o clipă ochii, își încercă norocul cu… Nici nu știa cum să le numească. Puteri? Părea pueril să le numească așa, de parcă era un magician la circ. Dar nici misticismele mamei Geana, poveștile religioase cu Maria Magdalena, nu erau mai breze. Nu conta cum se numeau sau ce erau… O forță, o căldură legată de spiritul vremii și de sufletul ei. O putere pe care, prin ceva capriciu al sorții, ajunsese să o poată folosi.

Închise ochii și se concentră pe urma lăsată de ucigaș, ca o miasmă în noapte. Era ca o ață argintată, un fir de pânză de păianjen ce tremura în bătaia vântului din eter. Aproape imperceptibil, imposibil de urmărit așa. Sau poate că nu, poate nu pentru ea.

Lăudați și cântați, de Dragoș C. Costache nu se lasă mai prejos nici pe partea de comentariu social – ca să spun așa, iar acesta este un aspect pe care eu, ca cititoare, îl caut și îl apreciez la fel de mult. În cazul de față, sunt incluse dibace o serie de realități în mod deloc surprinzător, încă la fel de valide și de general valabile și astăzi la nivel de toleranță și de problematică pe care o ridică în societate – și amintesc aici egalitatea dintre minorități și români, dintre femei și bărbați, relațiile între persoane de același sex și nu în ultimul rând, sărăcia și, în egală măsură, conștienizarea ei și a ceea ce înseamnă a fi cu adevărat privilegiat.

Dar, și de putea să miște camioane cu puterea minții, a sufletului, ce era asta, comparat cu miracolul norocului… ? Toate miracolele astea păleau, în comparație cu miracolul de a te naște unde trebuie, copilul cui trebuie. Și de a putea vreodată să mute munți cu mintea, nu putea să deschidă unele uși. Pe când lui Vintilă i le deschideau servitorii și îi ziceau și bună ziua.

Îți recomand așadar să nu treci cu vederea Lăudați și cântați, de Dragoș C. Costache chiar dacă nu te-ai descrie drept mare amator sau amatoare ale scrierilor de gen, cum de altfel nici despre mine nu aș putea spune, însă cărțile acestea pare că au ceva în plus care le face cum nu se poate mai universal digerabile. Desigur că acest lucru se datorează felului în care scrie Dragoș C. Costache, îmbinând cu măiestrie și consecvență (căci romanul se simte bun de la început la final, iar volumul al doilea mi s-a părut mai bun poate tocmai grație familiarizării cu întreg contextul) emoția și autenticitatea și dând viață unor personaje majoritatea aparent simplu de încadrat în tipologii bine înrădăcinate în cultura autohtonă, însă extrem de complexe totodată din punct de vedere psihologic, cu multe secrete care se transformă în veritable cliffhangere ce te țin cu sufletul la gură până la următoarea apariție. Și nu uita, de asemenea, că este esențial în cazul de față să începi cu primul volum al seriei, întrucât cele două au legătură și vei înțelege astfel mai bine ce și cum. Evident că acum mă regăsesc în situația în care aștept cu nerăbdare continuarea poveștii, iar timpul parcă încetinește brusc și se scurge ca mierea, în calupuri mari, lipicioase.

În încheiere, îți doresc ca poveștile potrivite ție să te-ajungă numaidecât și nu uita:

“A book read by a thousand different people is a thousand different books.”
― Andrei Tarkovsky