Recenzie “Călătorie nocturnă pe Râul Argintat al Cerului”, de Kenji Miyazawa

Mi-am început anul cu o Călătorie nocturnă pe Râul Argintat al Cerului, orchestrată maiestuos de Kenji Miyazawa și publicată postum, spre sfârșitul anului 1934. Cu toate că ea nu reprezintă pentru mine primul volum al autorului de origine japoneză, pe care să îl citesc (am parcurs în trecut și Piatra de foc și alte povestiri), e lesne de înțeles de ce m-a atras un astfel de titlu. Melanjul între ancestral, celest, nocturn cu note de mister și confortul unei călătorii cu trenul taman prin Calea Lactee, m-au făcut extrem de nerăbdătoare să-i deslușesc fantasticele taine, neștiind pe atunci cât de mult mă va atinge lecția de viață din spatele acestui spectacol hipnotizant. Iar partea și mai bună este că volumul Călătorie nocturnă pe Râul Argintat al Cerului, de Kenji Miyazawa se regăsește tradus și în limba română, de către Raluca Nicolae, la editura Alice Books (2025).

Se poate pune un oarecare semn de echivalență (și nu consider doar eu asta) între Călătorie nocturnă pe Râul Argintat al Cerului și Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupéry, la nivelul temelor și motivelor abordate, căci ambele opere fac loc în universul lor ideii de călătorie, de conexiune cu ceilalți printr-o cât mai mare dovadă de altruism și moarte – prezentă și relvantă atât într-una, cât și-n cealaltă, abordată totuși la fel de subtil și de simbolic. Doar că, de această dată, în scrierea lui Miyazawa, moartea se prefigurează în jurul prieteniei dintre Giovanni și Campanella, doi colegi de școală ce ajung să străbată Calea Lactee, după cum vă spuneam și adineaori, la bordul unui tren.

Dinspre șes se auzea șuieratul unui tren. Ferestrele lui păreau un șir de luminițe roșiatice. Giovanni și-a imaginat cum călătorii dinăuntru râdeau sau decojeau mere. (p. 33)

Prietenia dintre cei doi este, la început, destul de vag conturată și pare la fel de inegal împărtășită, despre Giovanni simțind că tânjește ceva mai mult după atenția și empatia lui Campanella, sătul de modul în care este adesea tratat din pricina absenței tatălui său. Cu toate acestea, până pe tărâmul deznodământului poveștii în discuție, legătura dintre cei doi transcede pământescul și capătă valențe mistice și filosofice, expandându-se treptat, cu fiecare personaj, mai mult sau mai puțin fantastic, întâlnit. Atât nemaivăzuta lor călătorie, cât și finalul tragic, se discern în termeni cu precădere onirici, departe de realitatea obișnuită și totuși profund umane, efemere și însetate după sens și fericire autentică, izvorâtă din capacitatea de a fi real alături de cei din jurul tău.

– Campanella, iată-ne din nou singuri. Hai să mergem încotro om vedea cu ochii. Să știi că și eu, la fel ca scorpionul de adineauri, mi-aș lăsa trupul cuprins de sute de flăcări, dacă prin asta le-aș aduce oamenilor fericire. (p. 95)

Călătorie nocturnă pe Râul Argintat al Cerului, de Kenji Miyazawa este genul acela de lectură foarte ofertantă, în primul rând prin rapiditatea cu care se poate parcurge, la cele 112 pagini ale sale, structurate în 9 capitole cu denumiri la fel de fermecătoare, precum Noaptea Festivalului Stelelor sau Stația Calea Lactee. Iar în al doilea rând, de remarcat și versatilitatea sa, la fel ca în cazul oricărei alte povești bine scrise, ea poate fi citită atât de copii, cât și de adulți, cu diferențele de rigoare, la nivel de complexitate a interpretării – de la o simplă excursie intergalactică și până la o pătrunzătoare și inițiatică metaforă a sfârșitului.

Mai la vale, Calea Lactee se oglindea pe toată suprafața râului – mai mult o prelungire a cerului decât o curgere de apă. Fără să vrea, lui Giovanni i-a trecut prin minte că, de fapt, Campanella se afla acum la celălalt capăt al Căii Lactee. (p. 101)

În încheiere, vă doresc ca poveștile potrivite vouă să vă prindă mereu din urmă. Și, la fel de important, nu uitați niciodată că:

A book read by a thousand different people is a thousand different books.
― Andrei Tarkovsky

📚