Recenzie “Între două fronturi”, de Oana David
Cu inima împărțită între loialitatea față de țară și iubirea pentru un ofițer german, Lulli Leonida-Lăzărescu, soție-trofeu și o femeie înaintea epocii sale, trăiește o aventură pasionantă, ce o duce din Bucureștiul boem al Athénée Palace-ului și Capșei, mișunând de spioni și informatori, de ofițeri și diplomați nemți și soțiile lor, până în Berlinul bombardat de după război, odată cu schimbarea hărții Europei.
Între două fronturi, de Oana David a fost pentru mine o surpriză literară extrem de plăcută, ce mi-a depășit cu mult așteptările și care stă, fără urmă de echivoc, mărturie talentului scriitoricesc al tinerilor români, spre care am mai spus-o și o repet – ne îndreptăm mult prea puțin atenția. Între două fronturi reprezintă o lectură care aduce, în opinia mea, un plus de valoare literaturii române contemporane, Oana David dând naștere unei povești atât de vii, de pline de autenticitate și de contraste, ce-mpletește cu măiestrie sensibilitatea dragostei și atrocitățile războiului, ale cărui descrieri atât de minuțioase și de veridice m-au marcat profund, iar în contextul războiului de la însăși granițele țării noastre, m-au făcut să simt fiori reci pe șira spinării.
Ediția Între două fronturi, de Oana David, pe care o dețin eu, a apărut sub egida editurii Hyperliteratura, în anul 2022 și constituie, după cum reiese din numărul său mare de pagini ceea ce s-ar putea numi o lectură cum nu se poate mai consistentă. Însă în ciuda acestui aspect, parcurgerea cărții s-a resimțit pentru mine complet diferit, simțind că aș fi putut-o continua la nesfărșit, împingând tot și tot mai departe finalul ei pe care m-am temut tot mai mult, pe parcursul poveștii, că l-am anticipat corect. Însă atunci când vorbim despre război, vorbim și despre pierderi, iar atunci când avem în față un romance nu înseamnă neapărat că deznodământul merge mână-n mână cu un happy-end, nu?
Personajele principale ale acestui roman sunt Lucreția (Lulli) Leonida–Lăzărescu și Heinrich von Reinhard, între care se înfiripă o poveste de dragoste atipică, pe fondul tragic al celui de-Al Doilea Război Mondial. Avem de a face cu două personalități puternice ce se decantează fără prea mult efort de frivolitățile societății vremii, două personaje de care ajungi să te atașezi cu ușurință ca cititor și alături de care vei alege deopotrivă să suferi și să visezi totodată cu ochii deschiși. Legătura dintre cei doi se dovedește suficient de tumultoasă încă de la bun început, întrucât la acea vreme Lulli se regăsea captivă în mrejele unui mariaj de complezență, iar despre von Reinhard – viitor ofițer de aviație în armata lui Hitler, află că face cu succes parte din arborele genealogic al familiei sale extinse.
În seara aceea, ne privisem tot timpul unul pe altul. Prea mult, de fiecare dată cu câteva clipe mai mult decât ar fi trebuit. Fără să-mi dau seama, fără să vreau, mă îndrăgostisem.
De aici încolo lectura ia forma unui jurnal în adevăratul sens al cuvântului, în care evenimentele istorice se-mpletesc cu puternicele sentimente de dragoste și deopotrivă trăirile dintre cele mai profunde ale protagonistei, ce le-așterne în ochii cititorilor în toată franchețea lor. Maniera așadar oarecum retrospectivă prin care din postura de cititori luăm parte la cele întâmplate, le conferă acestora o aură de nostalgie cu atât mai covârșitoare. Mai mult decât atât, mi-a plăcut să fac parte din gândurile lui Lulli, o femeie puternică și deschisă la minte, curajoasă și stăpână pe sine.
Din punct de vedere a structurii sale, Între două fronturi, de Oana David este un volum alcătuit din cinci părți, după cum urmează: De la București la Berlin, Adevărul doare cel mai tare, Moartea vine din cer, Anul 1944 și Tot ce-a mai rămas. Iar eu, în fiecare dintre aceaste părți, am regăsit cu bucurie și am marcat cu conștiinciozitate o serie de pasaje pe care mi-am propus să ți le împărtășesc și ție.
Partea I: De la București la Berlin
Ca întotdeauna, hall-ul, Barul Englezesc și salonul cel mare, scăldate toate în lumina orbitoare a candelabrelor, erau ticsite de lume. Protipendada bucureșteană, oameni politici, industriași, finanțiști, avocați, gazetari, cucoane din societatea bună, dame scumpe de moravuri ușoare, destinși, suferind de blazare și emanând bunăstare prin toți porii, își luau obișnuitele trabucuri, coniacuri, cafele și meringues glacées, adânciți în discuții înflăcărate, exclamau, râdeau și se admirau din când în când în oglinzile uriașe. Aceleași fracuri, smokinguri, plastroane scrobite, rochii din mătăsuri prețioase și briliante scânteind; păr pieptănat pe spate, lucios de briantină, tâmple sure distinse, ochelari cu rame din aur, barbișoane aranjate la frizer, mustăți largi și nobile, obraji proaspăt bărbieriți și stropiți discret cu apă de colonie franțuzească, cârlionți strânși, împodobiți cu piepteni cu diamante, păr tăiat drept, în stil paj, ce atingea gingaș, la fiecare mișcare din cap, umerii albi și parfumați ai posesoarelor. Aceiași ospătari, în sacouri albe, cu garoafe la butoniere și mănuși de ață, purtau pe deasupra capetelor tuturor tăvi din argint încărcate cu cupe înalte cu șampanie înspumată. Ca de fiecare dată, șampania era frapată, icrele erau negre, coniacul franțuzesc, scotch-ul din Scoția, cafeaua din Brazilia și havanele din Cuba. Până și aerul mirosea a hors d’oeuvres, a Guerlain și a țigări de foi scumpe.
Partea a II-a: Adevărul doare cel mai tare
Nu știu cât am mers așa prin întuneric, pe sub felinarele camuflate de pe Calea Victoriei, cu toate vitrinele cu obloanele de fier trase – mi se părea deodată îngrozitor de lungă și de pustie -, tremurând de frig, cu ploaia ce-mi strica coafura atât de migălos aranjată, apa ce mi se scurgea rece din păr pe sub guler, brațele și spatele goale sub mantoul mult prea subțire, sandalele deschise de ocazie prin toate bălțile și trena rochiei roșii Lanvin, adusă de la Paris, măturând trotuarele ude și murdare ale Bucureștiului, ca și cum n-ar fi fost decât o cârpă, până când am găsit un taxi care să mă ducă acasă, dar știu cu siguranță că nu m-am uitat nicio clipă înapoi.
Partea a III-a: Moartea vine din cer
Iar apoi au apărut avioanele. Stoluri și stoluri de avioane. Înaintau în valuri dinspre nord și întunecau cerul; puzderie de bombardiere cu patru motoare, probabil aceleași Liberatoare americane care bombardaseră rafinăriile cu o vară în urmă. Grupate în formațiuni compacte, zburau la mare înălțime și înaintau în unghi ascuțit, așa cum zboară primăvara stolurile de berze venind din țările calde.
Partea a IV-a: Anul 1944
Dar eu n-am găsit nimic de zis, ci doar l-am strâns ușor de braț. Apoi, nu ne-am mai uitat unul la altul multă vreme; ne urmăream fiecare pașii pe trotuarul încins. Pe cerul de vară, foarte înalt, albastru și sticlos, fără nicio umbră de nor și nicio dâră albă de avion, ardea un soare gigantic și fierbinte. În afară de arșiță, ce tremura încețoșată peste asfaltul înmuiat, nimic altceva nu se clintea. Deși era abia luna august, în copaci frunzele îngălbeniseră deja și atârnau de crengi fără nicio vlagă. Întreg Bucureștiul era prăfuit și veștejit, topindu-se de căldură. Din cauza luminii prea puternice, zidurile clădirilor păreau de un alb orbitor, ferestrele, multe dintre ele, rămase fără sticla geamurilor și cu cercevelele zdrențuite, se holbau parcă și mai întunecate la trecători, umbrele se topeau grele pe la colțuri, iar molozul adunat după ultimele bombardamente zăcea fierbinte și neclintit pe marginile trotuarelor, împrăștiind în jur un miros greu, dulceag și înecăcios, ca de mortăciune.
Partea a V-a: Tot ce-a mai rămas
Totuși, în uitarea aceea de sine în care mă întorceam după atâta timp, prin fața ochilor mei nu mai fugeau Alpii. Deodată aveam în fața ochilor Carpații, vârfurile stâncoase, văile adânci, Crucea Eroilor de pe Caraiman, colinele acoperite de podgorii, luncile de pe malul răurilor, satele mărunte și crângurile înverzite, sălciile galbene și atârnătoare, țarinele întinse, pământul reavân, proaspăt desțelenit, drumeagurile prăfuite de la țară. (…) Unsprezece ani mai târziu, peste peisajul drag pe care-l vedeam cu ochii minții dincolo de sticla ferestrei, se suprapunea reflexia mea, tot la fel ca atunci, străvezie și imprecisă, spectrală; obrazul palid, ochii strălucitori, aprinși de o febră necunoscută, cu umbre dedesubt, genele ușor umezite, buzele tremurătoare, linia albă și prelungă a gâtului tresăltând la fiecare respirație.
Iar pentru o și mai adâncă aprofundare a lecturii acestei cărți, dacă este cazul, vă recomand din suflet și interviul pe care Oana David l-a acordat Emiliei Chebac în contextul conceperii volumului său de debut, Între două fronturi.
Și deși cititul nu e despre numere, de la începutul anului și până acum am citit nici mai mult, nici mai puțin de 11 cărți, însumând un total de 3,732 pagini.
Acestea fiind zise, sper că ți-am insuflat măcar cu un strop mai mult drag de lectură,
