Recenzie “Pastă de fasole dulce”, de Durian Sukegawa
Trebuie să încep prin a spune că m-am dedicat recent, unei extrem de captivante explorări a vastului tărâm al literaturii japoneze. Îndemnată fiind să fac primii pași în acest sens întocmai de dorința de a descoperi și de a mă bucura de o literatură cât mai vastă și mai neîngrădită de prejudecăți. Am citit așadar, de curând (și mi-au plăcut), atât Femeia cu fustă violet, scrisă de Natsuko Imamura, cât și Femeia minimarket, a lui Sayaka Murata – de asemenea, o scriitoare de origine japoneză. Iar pe viitor, mă gândesc serios să adun laolaltă măcar 10 titluri așișderea pe care să vi le recomand cu nesaț. Până când se va întâmpla asta însă, am decis să vă aduc în atenție cartea semnată de Durian Sukegawa, intitulată Pastă de fasole dulce. Și asta, desigur, nu doar pentru că a apărut recent tradusă și în limba română, sub egida Alice Books.
Pastă de fasole dulce este un roman a cărui profunzime contrastează neașteptat de mult cu simplitatea titlului său. Avem de a face cu o lectură plină de empatie și sensibilitate, mult mai profundă – cum spuneam, decât ar putea lăsa impresia la prima vedere. Cartea spune povestea lui Sentaro, un fost deținut, cu vise mărețe, însă marcat de o la fel de apăsătoare deziluzie ce planează necontenit asupra propriei vieți. Sentaro lucrează acum, mai mult de nevoie, într-o micuță prăvălie artizanală care vinde dorayaki – un desert tradițional japonez, asemănător unor clătite umplute. O întâlnește astfel pe bătrâna Tokue, o ființă extrem de înzestrată, care se dovedește mai mult decât pricepută în prepararea pastei de fasole dulce, întocmai cea cu care se umplu clătitele mai sus amintite.

Doraharu – o prăvălie de dorayaki. Sentaro stă în picioare în fața plitei încinse de dimineață. Prăvălia lui e pe o alee comercială dosnică, numită Sakura, care se întinde de-a lungul liniei de cale ferată și care atrage atenția mai curând prin magazinele cu obloanele coborâte decât prin cireșii răzleți de o parte și de alta a drumului. În mod surprinzător, azi sunt mai multți trecători pe alee decât de obicei, ademeniți probabil de cireșii înfloriți.
De aici, povestea se țese natural și treptat, la fel cum o fac și relațiile dintre personaje, totul pe fondul unor cadre naturale vii, extrem de bine evidențiate prin intermediul minunatelor descrieri din carte. Cred că nu greșesc câtuși de puțin asemuind frumusețea și delicatețea sakura, prefigurată încă de pe coperta volumului, cu însuși spiritul acestui roman care explorează cu succes teme precum legăturile dintre oameni, importanța experiențelor umane împărtășite, șansa la reabilitare, precum și bucuriile simple ale vieții. Izvorâtă dintr-o prietenie aparent improbabilă, conexiunea atât de plină de semnificație dintre Sentaro, Tokue și mai apoi, tânăra Wakana transformă o banală ucenicie cu valențe culinare într-un leagăn al înțelegii, iertării și vindecării sufletești. Și mai mult decât atât, Pastă de fasole dulce își poartă cititorii printr-o parte destul de întunecată a istoriei Japoniei – însă va trebui să-mi fie iertată ambiguitatea contextului, din dorința de a nu vă devoala prea mult din conținutul cărții și a vă știrbi astfel plăcerea lecturii.
Iată așadar că Pastă de fasole dulce, de Durian Sukegawa reprezintă, fără doar și poate, o poveste emoționantă, care se parcurge cu ușurință, adăpostită într-o carte cu dimensiuni destul de reduse, însă cu un impact incontestabil la nivel de reminder pentru modul în care ne percepem viața de zi cu zi. Și cu toată că TBR-ul meu dedicat literaturii japoneze mai conține deja o sumedenie de titluri (și de autori) pe care sunt nerăbdătoare să le descopăr, Pastă de fasole dulce va rămâne cu siguranță în gândurile mele ceva vreme de-acum încolo, iar apariția traducerii ei pe rafturile autohtone nu poate decât să mă bucure peste măsură.
Când fierbeam boabele de azuki, obișnuiai să mă întrebi ce fac. Îți mai amintești? Îmi apropiam fața de fasole și tu mă întrebai dacă auzeam ceva. Nu puteam să-ți răspund decât că ascultam, fără să-ți dau mai multe explicații, fiindcă știam că vei fi și mai nedumerit. Mă uitam de aproape la culoarea fețelor boabelor de azuki. Le ascultam glasurile. Îmi imaginam cum văd ele o zi ploioasă sau una senină. Ascultam povestea călătoriei pe care au făcut-o de la lanurile din bătaia vântului până la mine.
Cu drag de lectură,

Și deși cititul nu e despre numere, de la începutul anului și până acum am parcurs nici mai mult, nici mai puțin de 14 cărți, însumând un total de 4,572 pagini.